De două decenii, cu prea puţine benefice excepţii, tot amânăm trecerea peste pragul care marchează un nivel optim de bunăstare. Fără ca societatea noastră să înţeleagă, într-un sfârşit, că pentru un astfel de salt e nevoie de mai mulţi bani. Iar bani mai mulţi nu au cum să vină fără mai multă muncă performantă.
Bunăstarea a fost marele proiect născut în decembrie 1989. Sau marea iluzie. O iluzie strivită sub valurile inflaţiei. După două decenii, e cert că bunăstarea dorită nici nu are cum să vină fără un efort de vitalizare generalizată a economiei.
Dar cine şi cum ar putea să forţeze firmele româneşti, instituţiile româneşti, gestionarii bugetului să lucreze eficient, să-şi reducă substanţial costurile, să-şi raţionalizeze forţa de muncă şi să-şi ajusteze consumurile, în aşa fel încât să dobândim o economie vitală? Acest rol ar putea să revină numai concurenţei. La noi, însă, cine cu cine... concurează? Cât despre sfera bugetară, aici chiar că nu există niciun fel de concurenţă. Şi cât timp somnul concurenţei va continua să întreţină lenea economiei şi lenea bugetului, marele judecător va fi inflaţia.
Sunt multe voci care spun: creşte TVA, e normal să urce preţurile. Chiar e normal? Într-o economie normală, managerii s-ar repezi, în toate firmele, să anunţe măsuri economice menite să determine preluarea fără şocuri, în costuri, a noilor facturi. Ar mobiliza, în acest scop, echipe complexe de cercetare-proiectare, ar alerta departamentele de execuţie. Nimeni, de la managerul general până la ultimul muncitor salariat, n-ar avea linişte până când toate influenţele scumpirilor s-ar "topi" în costuri. Fără şocuri. La noi, însă, de 20 ani încoace, toţi se reped să ne ameninţe că vom plăti mai mult, mult mai mult benzina, energia, transporturile, pâinea, laptele, carnea, îmbrăcămintea, automobilele şi tot ce cumpărăm. Fără să se întrebe nimeni, cu f