La drept vorbind, încă mai înainte de a duce pînă la capăt prima frază, povestitorul se teme că teza pe care o propune nu va ţine. Că argumentele sînt slabe. Că naivitatea-i e prea mare, izvorîtă din cine ştie ce fantasme. Se teme că optimismul său e nefondat, prizonier definitiv în stratul subţire al aparenţei, incapabil să pătrundă dincolo de coaja lemnoasă a realităţii ce ne supune. Pentru că ceea ce doream să spun ar fi că intelectualul român este, de zece ani încoace, un victorios. Nu am spus un om bogat, nici unul foarte băgat în seamă (deşi întrebarea de ce intelectualii ar trebui băgaţi în seamă este, de decenii, o interogaţie academică peste tot în lume). Ba unii ar putea spune că este mai sărac, mai neglijat şi mai umilit. Ar putea eventual dovedi că vechiul regim avea mai mare grijă de cei care băteau palma decît are democraţia, care-i cam trece cu vederea şi pe cei prieteni, şi pe cei neprieteni. Că faţă de premiile grase pe care le lua Beniuc la începutul anilor '50 (pentru poeme cu temă dată) sau faţă de onorariile serioase pe care le lua pictorul Eugen Palade la începutul anilor '80 (pentru tablouri cu Nikki Lauda), recompensele de acum ale artistului sînt minore şi jignitoare. Nu mai vorbesc de tirajul cărţilor sau de cîştigurile pe care un tiraj bun le aducea (Z. Ornea avea nişte amintiri foarte interesante la acest capitol). Şi totuşi, mai sărac şi mai nebăgat în seamă, intelectualul a cîştigat partida. Iată de ce cred acest lucru. Spre mijlocul anilor '80, Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu (dacă nu mă înşel, proaspăt întorşi din Germania) au fost chemaţi la Ştefan Andrei. Am auzit versiunea acestei poveşti şi de la o parte, şi de la alta. Cu greu îmi pot imagina gaură (acesta este cuvîntul) mai mare între aşteptările fiecărei părţi: aici intelectualii cu pretenţii de reformatori, acolo demnitarul cu pretenţii de bibliofil. Sper să nu deranjez pe nim