Sexy Brăileanca, transexualul Naomi, Magda Ciumac, Piticul Porno, Stelian Ogică, Nikita (sau Nichita?): posturile TV româneşti, serile noastre târzii şi subconştientul naţional sunt bântuite de un stol de personaje fără competenţe clare, „care este”, pur şi simplu, pe ecran, la modul gălăgios şi deocheat, multicolor şi adesea de o sexualizare hipertrofiată la limita CNA-ului.
Şi ce caută pe ecran dacă nu se pricep(e) la nimic? Circul de cea mai joasă speţă, tună moraliştii. Şi totuşi, s-ar putea ca Nikita şi Naomi să ne spună ceva despre criza de valori pe care o traversează România.
Nu mai avem ierarhii, Dumnezeu e ocupat cu altele, presa livrează jeg, publicul îl blamează, dar îl înghite cu delicii: până aici se ştie, aşa se petreceau lucrurile în România de ani de zile. Simţim însă o schimbare. De ce, de unde?
Americanii le au pe surorile Hilton, prima-doamnă a Franţei a făcut în trecut cam multe (e drept, bine), cântăreaţă, compozitoare, model. Peste tot lucrurile se petrec aşa. Halucinaţia TV la care asistăm e totuşi mai cuprinzătoare, putem presupune un specific naţional în ea. Acesta nu ţine însă de fantomele multicolore şi suprasexuale. Ci de ceilalţi. De fapt, la noi, Naomi şi Nikita uzurpă locul oamenilor cu trecut, meserie şi realizări pentru un motiv în definitiv simplu: aceştia nu există. Unde sunt politicienii, marii actori, superstarurile muzicale, romancierii celebri, care scriu pe înţelesul tuturor? Cinematografia se trezeşte din „Somnul insulei”, e drept, dar cu o frunză de palmier, cea adusă de Mungiu de la Cannes, nu se face primăvară. La TV, Naomi râde, cântă şi dansează pentru că Elena Udrea croşetează, Ludovic Orban behăie „My Way” a lui Sinatra şi Radu Mazăre se dă James Bond. Aţi citit bine. Mazăre. Radu Mazăre.
Politicienii nu se prea ţin de politică, ci de antena de bloc, scriitorii beau î
