O bună parte din ce trăim seamănă cu o cofetărie din Slatina. Atletul Albanez îi spune şi e ţinută, evident, de o familie de albanezi, ultimii 11 din oraş.

Fac bragă, îngheţată şi dulciuri de vreo 300 de ani. Cam cât îţi ia să obţii un gazon englezesc decent. Cofetăria e pierdută printre nişte blocuri, sedii de întreprinderi capitaliste şi alte clă diri stupide, într-un cartier în care casele vechi ale unui oraş pocit rău de comunism nu o duc foarte bine. Intrarea face legătura abrupt cu o altă lume, care a intrat într-o existenţă paralelă acum vreo 80 de ani. Oamenii din spatele tejghelei se minunează că am venit de la Bucureşti în oraşul în care s-a născut acum 100 de ani Eugen Ionescu doar ca să beau bragă.

E bine, e absurd. Şi eu mă minunez că descopăr un gust pe care-l credeam pierdut pentru totdeauna, adică de când s-a închis prăvălia pe care o ţinea în Buşteni doamna Elena Bairamovici. Pe lângă o bragă şi o halviţă făcute cu ştiinţă de alchimist, am în faţă nişte negustori curajoşi care depind de bucuria celor pentru care lucrează, adică cei care ştiu să guste dulceaţa vieţii. Răsplata pentru un lucru bine făcut este că l-ai făcut, Emerson a zis-o. Şi tot el m-a convins că fiecare existenţă conţine un soi de compensare pentru tot ce nu poate fi sau oferi. Faptul că noi nu o dibuim la timp nu-i anulează concreteţea. De exemplu, eu pot să mă bucur că fac o plăcintă cu mere, cu amendamentul că, totuşi, cei care o mănâncă s-ar putea bucura mai tare ca mine. E posibil ca vreun maharajah să nu apuce să coacă vreo plăcintă în viaţa lui, dar restul vieţii sale funcţionează ca o compensare pentru ceea ce nu ajunge să facă. În acest mod, totul stă în perfect echilibru pe vârful unui ac. Ar fi drăguţ din partea noastră să nu zgâriem suportul pe care stă acul.. Ieşind din cofetărie m-am simţit iniţiat într-un soi de organizaţie secretă, care nu are