IN MEMORIA LUI VLĂDUŢ
Am o problemă cu păianjenii. De fapt cu aproape toate insectele care nu-şi respectă dimensiunile de găză şi tind să se lăţi-lungească... poate... un pic prea mult?! Poate, deoarece cu căt e mai mare găza, cu atăt vezi mai bine detaliile... Dar există oameni care n-au absolut nici o problemă. Nu le inspiră nici spaimă, nici silă, nici altfel de sentimente care rezonează in stomac. (Aţi observat că mai toate simţămintele au ecoul in stomac? De la fluturi pănă la goluri şi chiar hăuri sau bolovani...?)
IN MEMORIA LUI VLĂDUŢ
Am o problemă cu păianjenii. De fapt cu aproape toate insectele care nu-şi respectă dimensiunile de găză şi tind să se lăţi-lungească... poate... un pic prea mult?! Poate, deoarece cu căt e mai mare găza, cu atăt vezi mai bine detaliile... Dar există oameni care n-au absolut nici o problemă. Nu le inspiră nici spaimă, nici silă, nici altfel de sentimente care rezonează in stomac. (Aţi observat că mai toate simţămintele au ecoul in stomac? De la fluturi pănă la goluri şi chiar hăuri sau bolovani...?)
Astfel că la o discuţie intre amici privind insectele şi găurile pe care le provoacă ele, insectele, in stomac sau oriunde in altă parte, am auzit o povestire despre o prietenie mai puţin obişnuită, simbiotică. O poveste despre singurătate, despre căt de important este un prieten şi căt de puţin contează cum arată el.
"In anul X am fost repartizat pe o navă de cercetare. Destul de mică, inghesuită şi cam ruginită pe ici pe colo. In aşa-zisul dormitor, destul de frig. In bucătărie - cald rău. Erau plitele alea care ardeau intr-una şi gradele tot urcau de simţeai că te scufunzi brusc in propria transpiraţie. Probabil din acest motiv muştele se simţeau in bucătărie şi-n mica sală de mese in largul lor. Dacă nu erai atent puteai să le şi mănănci, din greşeală. Deşi eram printre colegi, deşi sunt
