Apasata de prezenta unei cerebralitati atit de extinse, incit uneori, in rigoarea discursului, aceasta poate prelua spre administrare pina si functiile senzitive ale pielii, scriitura Simonei Popescu nu va avea niciodata forta halucinatorie a drogului, puterea de incantatie a unui descintec. Aspira insa tinara prozatoare sa atinga astfel de performante?
Doua prime constatari sint de facut aici: ultima carte a autoarei, cea despre Gellu Naum (Salvarea speciei), scoate la lumina, printre altele, curiozitatea si interesul ei pentru mister, enigma, paradox, mistica si distorsiunea realului, realitatea visului, magie, inclusiv magia lingvistica. Apoi, in tot scrisul ei de pina acum, Simona Popescu prefera luciditatea si constructia in dauna inspiratiei informale si a spontaneitatii. Pentru a vorbi despre plictiseala, monotonie, autism, confuzie, opacitate somatica, ea pune in pagina un tip de scriitura care nu are decit foarte putine elemente comune cu practica suprarealista.
Cum arata aceasta scriitura? Ea e produsul unui intelect extraordinar de sensibil la relatiile sale cu propriul corp. Textul este lasat sa palpite in pagina, in acea neimplinire de construct deopotriva gindit si simtit, trecut apoi prin operatii de ajustare, remodelare functionala (pina la urma, totul se supune simetriilor cartii), echilibrare volumetrica a partilor etc.
Exuvii, cartea pe care o am in vedere aici (si despre care am mai scris nu de mult, dintr-o cu totul alta perspectiva), e o poveste a metamorfozelor virstelor si mentalitatilor aferente, un catalog de instincte, tropisme si pulsiuni, o suita de tablouri ale micilor universuri „socio-culturale“ de grup, specifice copilariei. Pornind de la un spatiu greu de stapinit, aproape imposibil de studiat in simultaneitatea logicilor sale carnale – corpul infantil si adolescentin –, autoarea isi concentreaza puterea de e
