Gândurile pe care încerc sǎ le explic în acest articol mi-au fost stârnite de o frazǎ rostitǎ de cǎtre Gabriel Oprea, ministru al Apǎrǎrii. Domnia sa spune: „Sunt ministrul Apǎrǎrii Naţionale şi este normal sǎ mǎ bat, în sensul bun al cuvântului, pentru oamenii din Armatǎ". Fraza este, cel puţin la prima vedere, logicǎ şi de bun-simţ. La o examinare mai atentǎ, ne punem câteva întrebǎri.

Mai întâi, cu cine trebuie sǎ se batǎ domnul ministru? Cǎci, fie şi în „sensul bun", bǎtaia este o acţiune împotriva cuiva - un militar ar trebui sǎ ştie asta. Ar trebui cumva sǎ se batǎ cu ceilalţi miniştri, îndeosebi cu cel al Muncii, care nu alocǎ fonduri suficiente, atacǎ pensiile militarilor etc.?

Apoi, vine întrebarea: de ce ar fi normal ca ministrul Apǎrǎrii sǎ se batǎ pentru militari? Sau cel al Sǎnǎtǎţii pentru medici? Sau cel al Educaţiei pentru profesori? Este el un fel de lider de sindicat? Sau mai degrabǎ un manager pus sǎ conducǎ un departament din întreprinderea comunǎ a unui popor, care se numeşte stat? Managerul, din câte ştiu, are datoria de a îndeplini interesele patronatului (sau, dupǎ caz, ale acţionariatului), chiar şi atunci când ele nu convin angajaţilor. Desigur, pentru ca interesele patronatului sǎ fie îndeplinite, este necesar ca personalul angajat sǎ fie bine motivat, cu alte cuvinte, sǎ fie mulţumit, şi nu frustrat. Dar acesta este un mijloc, şi nu un scop.

Vreau sǎ spun cǎ, presupunând cǎ deciziile luate în cadrul Guvernului sunt cele corecte, adicǎ prin ele se vor aduce beneficii tuturor cetǎţenilor, atunci managerul de la Apǎrare sau de la Educaţie nu poate invoca împotriva acestor decizii argumentul lezǎrii intereselor militarilor sau ale profesorilor şi nici mǎcar pe cele ale Apǎrǎrii sau ale Educaţiei. (Nu discut aici legitimitatea pensiilor speciale ale militarilor sau a reducerii lor, acesta ar fi un cu totul alt subiect.) Mai pe s