„Pictopoezia nu e pictura, pictopoezia nu e poezie, pictopoezia e pictopoezie“, afirma Brauner in 75 HP in octombrie 1924. Acest tip de creatie si de relatie imagine-cuvint care l-au urmarit toata viata au contribuit si la afilierea lui la suprarealism. Si daca si alti reprezentanti ai curentului, ca Arp, care isi numea colajele „poezie cu mijloace plastice“1 sau ca Masson si Miro – pentru care artistul era pictor-poet – au cautat sa exprime asemanarea dintre facerea poetica si cea plastica, descriind in acelasi timp un gen de arta propriu mai ales suprarealismului, nici unul nu s-a apropiat parca de o definitie mai exacta a raportului imagine-cuvint la fel de bine ca el. Pentru Brauner, cuvintul, verbul, este parte a alchimiei imaginii, iar valoarea plastica face corp comun cu aceea iconologica.

Muzeul de Arta Tel Aviv detine opt lucrari de Victor Brauner, sapte de grafica si una in ulei. Tabloul in ulei intitulat Spatiu oniric dateaza din 1939 si se incadreaza stilistic in perioada numita de critici „sumbra“ sau „intunecata“. Principalul personaj al unei lucrari ce vorbeste despre vis si fenomenologia lui (parca ne explica cum se formeaza, care-i sint protagonistii si care anume tensiunile pe care le contine si cum le exprima) este o femeie al carei chip se metamorfozeaza sub ochii privitorului, inchizind, cuprinzind in el, ca intr-o dilatare anatomica a nasterii, un peisaj fantastic, un vis (femeia are ochii inchisi si viseaza). Apar apoi alte prezente simbolice, un barbat, in fundal, un sarpe si un crocodil. Sarpele se afla ridicat la picioarele femeii si privind tinta spre ea, in timp ce crocodilul e impostat intr-un fel apasator pe capul ei. Sarpele si crocodilul, divinitati acvatice distructive, la limita ambivalente, exprima o puternica incarcatura sexuala: dorintele violente, intunecate, par contrapuse visului lin, nu lipsit de mister, pe care-l