Cred că persoana cea mai prezentă la întîlnirile din 4 şi 5 noiembrie de la MNLR şi de la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti, dedicată Grupului de Acţiune Banat, a fost una care, din nefericire, nu putea să fie cu noi. Mă refer la regretatul poet şi disident Rolf Bossert, un prieten drag de care nu încetează să mi se facă dor de cînd a plecat, mai întîi din România, apoi şi din această lume, printr-o decizie luată de el însuşi. Şi colegii săi germani, Gerhardt Csejka, William Totok şi Gerhard Ortinau, şi noi, colegii săi de generaţie români. Erau acolo Magda Cârneci, Emil Hurezeanu, Mihai Dinu Gheorghiu, Ion Bogdan Lefter, Ştefan Borbély, Viorel Marineasa, Daniel Vighi, dar şi cei mai tineri, precum Caius Dobrescu, Marius Oprea, Michael Astner, Carmen Muşat, sau mai maturi, precum Mircea Martin, toţi au simţit nevoia să-l evoce. Cum e şi normal, şi asta nu doar din pricina valorii poeziei sale, ci şi pentru că a fost probabil şi cea mai eficientă punte de legătură între generaţia sa şi generaţia sincronă de tineri poeţi români. Să nu se înţeleagă faptul că a fost un fel de prohod, de parastas! A fost evocat, desigur, eu însumi am făcut-o!, sfîrşitul său tragic, dar au fost evocate, mai ales, poezia sa, robusteţea sa fizică şi spirituală, marele lui talent şi la fel de marele lui caracter. Am evocat săptămîna trecută momentul în care l-am întîlnit prima oară pe Rolf, la Festivalul de Poezie de la Sighişoara, la începutul anilor optzeci, şi celelalte cîteva întîlniri care s-au mai petrecut pînă la plecarea sa din România, în decembrie 1985, după un lung şir de persecuţii care au însemnat nu doar anchete şi percheziţii, nu doar darea afară din slujbă şi interzicerea dreptului de semnătură, ci şi o bătaie soră cu moartea din partea haidamacilor puşi de Securitate, care s-a lăsat cu dublă fractură de mandibulă şi o internare de mai multe luni. În ci