Acum e-acum: aici nu mai e aici! Nu că le-ar fi lipsit cuvintele, dar cînd ceva era să se întîmple aici şi acum, latinii ziceau hic et nunc: adică nu altundeva ori altcîndva, ci imediat şi evident. Aşa botează învăţaţii-n vest, de-atunci şi pînă azi, imediatul: „H&N“, magazinul cel mai vizitat din Mallul Experienţelor Umane (MEU). Un semit ar zice că şi „acum“, şi „aici“ sînt doar iluzii, la care alt semit i-ar răspunde că din ciocnirea a două iluzii poate iese de-un adevăr. Dar subtilitatea dervişului orb şi a rabinului nu sînt mai mult decît şoapte în presa şi în saloanele Vestului fără rest. Întrebat ce credea despre consecinţele Revoluţiei Franceze, Mao ar fi răspuns: „e prea devreme ca să ne putem pronunţa“. Întrebat ce credea despre civilizaţia occidentală, Gandhi ar fi răspuns: „ce frumos ar fi să existe“. Oricît de mare ar fi exteriorul Vestului, el a fost întotdeauna micşorat prin asemănarea cu dorin-ţele şi coşmarurile occidentale (care-s – vituperant, irefutabil – superioare). Gandhi, Mao, dervişul, rabinul (şi persanii lui Montesquieu, canibalii lui Montaigne, şamanii africani, înţelepţii andini şi, poate, focile antarcte) or fi ei mari, la ei, acolo, dar acel acolo e micşorat pe şi la scara condescendentă a Vestului. Acest nano-gigantism al celorlalţi e o parte a exotismului cu care Vestul ne-a alintat, turistic şi de mult, pînă n-am mai ştiut cum să trăim altfel. Critica Vestului e vesta antiglonţ pe care Occidentul o poartă, elegant, în timp de pace. À la paix comme à la guerre: aşa începe şicul vestic, care se desfoaie prin crinolinele încheiate cu medalii pe care generalii le poartă la vreme de război. Că e pace, că-i război, prin complex de superioritate şi simplex de inferioritate, restul lumii e acum globalizat de Vestul globalizant. După cum se globalizează şi culpabilitatea de serviciu a Vestului, a creştinismului scăzut al postcolonialei