De la 31 decembrie 1999, de cand a devenit presedintele interimar al Rusiei si, apoi, vreme de mai bine de 12 ani incoace, Vladimir Putin a repetat de sute de ori, acasa sau oriunde a calatorit, in lume, urmatoarea propozitie: „Destramarea U.R.S.S. a fost cea mai mare greseala a secolului 20”. Pozitia sa vindicativa, intransigenta fata de soarta imperiului in care s-a nascut a devenit, probabil, o obsesie, obsesia un crez politic, iar crezul politic o misiune, cea de refacere a Rusiei imperiale. La 4 martie 2012 natiunea rusa i-a dat sase, dar cel mai probabil alti 12 ani, sa duca Rusia la capatul si implinirea acestei misiuni.

Realegerea lui Putin ca presedinte al Rusiei releva cateva concluzii:

1. alegerile au fost dominate si castigate nu de Putin cu 64%, ci au fost „castigate” cu un procent de 100% de nationalismul rus. Partidul lui, Rusia Unita, si toata opozitia anti-Putin, comunistul Ziuganov, populistul Jirinovski, miliardarul Prohorov si centristul Mironov, toti, fara exceptie, au mizat pe optiunea nr. 1 a electoratului: un nationalism manifest si o Rusie puternica, imperiala;

2. cu cuvintele: „Va multumesc tuturor celor care au spus da Marii Rusii”, rostite imediat dupa anuntarea victoriei sale, Putin a acceptat mandatul primit de la intregul electorat rus, sa restabileasca imaginea si forta Rusiei, ca superputere mondiala, la nivelul la care a existat fosta U.R.S.S. in urma cu cateva decenii, si

3. reactiile pozitive instantanee ale Germaniei si Chinei la victoria lui Putin ridica intrebarea daca, in perioada urmatoare, nu se va produce, cumva, inchegarea unei posibile axe economice Berlin-Moscova-Beijing, in vederea eliminarii efectelor crizei financiare globale? Stabilitatea politica pe termen lung, adusa de instalarea lui Putin la Kremlin, reprezinta o garantie serioasa atat pentru investitiile majore germane, directe, cat si pe