În fiecare an, Vasile Olteanu îşi aminteşte cu multă emoţie de momentele trăite în decembrie 1989. Destinul a vrut ca el şi ceilalţi colegi de serviciu să fie împiedicaţi să ajungă la Timişoara, oraşul în care pericolul de a fi împuşcat pândea la tot pasul. Păstrează şi acum ca amintire bâta cu care a fost trimis să înăbuşe manifestanţii.OLT. În decembrie 1989, Vasile Olteanu avea 32 de ani. Se gândeşte şi acum cu groază că dacă ar fi ajuns în mijlocul manifestaţiilor de la Timişoara, astăzi n-ar mai fi fost. La vremea respectivă, tânărul era muncitor la Întreprinderea de încălţăminte „11 Iunie“, una dintre cele mai renumite fabrici de piele şi încălţăminte din ţară. Deşi în rândul colegilor începuseră să apară unele semne de întrebare, nu avea de unde să bănuiască faptul că, în seara de 19 decembrie 1989, avea să plece către un oraş cuprins de furia manifestanţilor, unde se trăgea. „Eram la serviciu, în schimbul de după-amiază. Am simţit că au început să se precipite lucrurile. Auzisem printre colegi că oamenii au început să iasă în stradă, nemulţumiţi de condiţiile de trai impuse de regimul soţilor Ceauşescu. La televizor se spunea că se şi trage. În momentul în care a venit secretara de partid care era pe atunci în fabrică, însoţită de câţiva ofiţeri în uniformă, am realizat că se întâmplă ceva. Pe la ora 22.00 ne-au dat hainele de premilitară, dar nu şi arme, după care am mers la gară, care era situată foarte aproape de locul unde îmi desfăşuram activitatea“, a mai spus bărbatul. Muncitorii au fost înarmaţi cu bâte Pentru a putea ţine piept mulţimii furioase, muncitorii au primit bâte şi cozi de secure. „Pentru că nu ne puteau trimite cu mâna goală, adică neînarmaţi, pe la ora 23.30 au sosit camioanele cu bâte, cozi de secure, aduse de la o întreprindere care se numea Combinatul de Prelucrare a Lemnului Râmnicu Vâlcea, CPL. Acesta a dispărut între timp, ca