Să nu iertaţi, căci nu e căderea voastră să iertaţi, În numele celor ce-au fost vînduţi Cînd se crăpa de ziuă. Zbigniew Herbert La piciorul podului de peste Dunăre, aproape de vărsarea ei în Marea Neagră, se înfiinţase în primăvara anului 1952 un lagăr de muncă, în care au fost aduşi în special ţărani care refuzaseră să intre în colhozuri. Unul dintre ei, un tînăr din Moldova, de 23 de ani, care lăsase acasă, în ograda jefuită de miliţieni, doi copii mici, l-a scuipat în faţă pe comandantul lagărului, care îl pălmuise fără motiv. A primit 21 de zile de carceră, dar după două săptămîni a fost dus la infirmerie cu ambele picioare cangrenate, pentru că fusese legat cu cătuşe peste cizmele de cauciuc ce le avea în picioare. „Cînd a fost adus la infirmerie şi i s-au tras cizmele, i s-a dezlipit şi talpa picioarelor, care putrezise“, consemnează medicul coloniei penitenciare, care a încercat să îl salveze, cerînd trimiterea sa la spitalul din Constanţa; dar comandantul, amintindu-şi scuipatul pe care îl primise în faţă, nu a aprobat-o. Tînărul a murit în chinuri cumplite după 11 zile, lipsit de vreun tratament şi putrezind cu încetul, de viu, în infirmeria lagărului. În tot atîtea nopţi de suferinţă de neînchipuit, strigătele sale de ajutor şi vaietele au ţinut trează toată suflarea lagărului. Un alt document consemnează depoziţia unui deţinut din acelaşi lagăr: „În luna decembrie 1952, fiind grav bolnav, am primit de la infirmerie un bilet de scutire şi am fost întors la dormitor. Caporalul care făcea de serviciu m-a scos însă afară în pumni şi picioare, umplîndu-mă de sînge, şi m-a dus la comandant. Acesta m-a bătut pînă am leşinat. După ce m-am trezit din leşin, mi-a luat mantaua şi m-a pedepsit să muncesc fără mîncare şi odihnă 36 de ore. Am fost trimis la muncă, dar eu i-am spus caporalului că nu pot lucra. El a pus trei deţinuţi să mă arunce în Dunăre, apoi