Definiţia din MDN vorbeşte despre "discipline sportive de atac şi apărare, de origine japoneză (karate, aikido, judo, kendo), bazate pe un fond moral provenind de la samurai". Artele marţiale pot fi, ce-i drept, practicate, în zilele noastre, ca sporturi, dar nu sunt simple "discipline sportive". Apoi, nu toate artele marţiale sunt de origine japoneză, ci, mult mai larg, extrem-orientală (chineză, coreeană, tailandeză etc.). Iar "fondul moral provenind de la samurai" este de fapt un cod etic foarte strict, cu rădăcini în spiritualitatea orientală (confucianismul chinez, şintoismul japonez, budismul zen hindo-sino-nipon, taoismul chinez). (În paranteză fie spus, ştim care este sursa definiţiei din MDN a artelor: dicţionarele franţuzeşti…) În franceză, unde se pare că ar trebui să căutăm originea sintagmei româneşti, dicţionarele spun că arts martiaux traduce engl. martial arts,creat prin 1933 pentru a desemna tehnicile nipone de luptă. "Arta" nu vizează în acest context o creaţie estetică, ci, în sensul original şi mult mai larg al termenului, o îndeletnicire, exercitarea unor abilităţi, iar adjectivul "marţial" vine din numele zeului roman al războiului, Marte. Arte marţiale, adică "sisteme orientale de luptă anterioare apariţiei armelor de foc", reprezintă traducerea, în primele dicţionare chinez/japonez-englez, de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, a unor ideograme pentru "arta războiului, artă militară", veche în spaţiul oriental cel puţin de la generalul Sun Tzu (544-496 î.e.n.). (Chiar şi un joc precum go, în care occidentalii văd un sport al minţii, este un joc de strategie militară, o artă marţială.) Conceptul modern de arte marţiale s-a născut în sec. al XIX-lea, când şcolile tradiţionale au încetat să mai transmită cunoştinţele necesare pentru formarea unui samurai, de pildă (în Japonia a fost interzisă prin lege, în epoca Mei