Putem deja să fim siguri că am scăpat de inflaţia galopantă. Din iulie 2011, fără încetare, inflaţia scade. De fapt, inflaţia s-a transformat din nou în dezinflaţie. A început aterizarea.
O dezinflaţie accelerată forţat, peste ritmul actual, ar putea fi însă riscantă. Judecata nu e luată din vreun manual. Ea se desprinde din realitatea societăţii româneşti. Fără îndoială, românii s-au săturat de preţurile căţărătoare. Fiindcă suportă tot mai greu rânjetul hidos al inflaţiei, chiar dacă, de mai bine de o jumătate de an, în această cursă se aleargă tot mai încet. Dar se aleargă. Milioane de oameni necăjiţi îşi fac socoteli disperate cât timp trebuie să muncească ei pentru a-şi putea cumpăra un aragaz, o maşină de spălat, un frigider sau un televizor. Automobilul continuă să fie inaccesibil pentru o mare parte a populaţiei, iar construirea unei case rămâne un vis pentru prea mulţi dintre noi. De ce, aşadar, nu ne-am descotorosit cât mai grabnic de această năpastă? De ce să nu forţăm ritmul dezinflaţiei? Răspunsul e cât se poate de simplu: pentru că nu e posibil. Ca să ne descotorosim grabnic de inflaţie ar însemna să ne descotorosim tot atât de repede de cauzele creşterii preţurilor.
În douăzeci şi unu de ani de inflaţie, preţurile au crescut de câteva mii de ori, înaintând fie cu viteza de corecţie, necesară trecerii de la economia de comandă la economia de piaţă, fie cu viteza de ajustare, în vederea racordării la temperatura indicată de rezultatele economice. Din 2009, mai ales, pe fondul crizei, au fost acţionate numeroase frâne, care au ţinut în loc când corecţia, când ajustarea. Aceste sisteme de frânare, bazate pe vechile scheme de tip administrativ, au sfidat adevărul pieţei, au dat ceasurile înapoi şi au reorientat întreprinderile către artificii economice. A venit însă timpul să fie repus în funcţiune mecanismul pieţii. Desigur, grăbindu-se înce
