Deprins să nu deranjeze pe nimeni la vîrf, Marius Avram a deranjat pe toată lumea

Finala Cupei a fost cel mai bun meci între două echipe româneşti din ultimii ani. Din ultimii foarte mulţi ani. De nu mai ţin minte cîţi ani.

O frumuseţe de meci! Cum doar la olandezi şi la englezi mai vezi şi nici acolo mereu. Mă uitam ca hipnotizat la frenezia profund neromânească din teren şi încercam să înţeleg ce motive avea, aşa, dintr-odată, mediocraţia Stelei şi a lui Dinamo să alerge în neştire şi să-şi dea duhul în iarbă? Şi, la urma urmei, pentru ce? Pentru nişte amărîte de preliminarii în Europa League. Bani s-au mai dat cu găleata şi în alte partide de orgoliu, furii revanşarde am mai avut, golani în tribune, cîtă frunză şi iarbă la toate întîlnirile cu tradiţie. Ce-i mîna pe ei în luptă, ce voiau acum, la sfîrşit de contracte, lefegiii de lux ai unor echipe de locurile 5-6 ?

Ce nu înţelegeam deloc, dar absolut deloc era voioşia de gală a fîşneţului de Marius Avram. Se alinta, ca şi cum greşise uşa şi nimeni nu se grăbea să-i spună: Omule, vezi că aici e pe bune! Obişnuit să arbitreze meciuri proaste şi cu un scenariu aprobat, deprins din familie să-i fluiere pe granzi democratic, adică na şi mie, na şi ţie, na şi lui, să ajungă la toţi şi să nu se supere banii başkanilor, băiatul lui tata a cîntat din fluier ca la paradă, la moşi. De ce era el atît de rîzăreţ şi de săltăreţ, cînd ienicerii şI spahiii Stelei şi ai lui Dinamo îşi rupeau picioarele? De ce avea gesturile alea dansante de dirijor la estradă? De ce nu pricepea nimic din ce se întîmpla în jur?

Răspunsul e simplu: după ce ai arbitrat cîteva zeci de meciuri pe puncte şi pe plictiseală, jocul pe valoare te ia nepregătit. Antrenat să şuiere cu o clasă mai jos, Marius Avram a condus alt meci, nu pe acela din teren. Unul de campionat, în care trebuiau să învingă atît Steaua, cît şi Dinam