„Adevărul“ vă prezintă săptămânal povestea numelor mari din fotbalul românesc. Astăzi este rândul lui Viorel Mateianu, cel care a îndrăznit, în 1988, să sfideze regimul Ceauşescu.

Născut la Lipăneşti, în judeţul Prahova, Viorel Mateianu s-a făcut remarcat ca fotbalist încă de la 14 ani, când era legitimat la Flacăra Boldeşti. La 16 ani, era deja un atacant cerebral şi juca în Divizia B, la Progresul CPCS, o selecţionată a naţionalelor de juniori, asemănătoare cu Luceafărul anilor '80. La 19 ani, când debuta în prima divizie, în tricoul Progresului, i se spunea deja „Micul Alfredo Di Stéfano".

Mateianu a mai jucat apoi la Universitatea Cluj, în oraşul ardelean urmând şi studiile de jurist, după care a mai bifat câteva sezoane la Steaua şi Progresul, înainte de a ajunge în Republica Federală Germană, la TUS Wansee Berlin şi Alemannia Aachen. La 35 de ani a revenit în ţară pentru a se dedica meseriei de antrenor.

Apropiaţii îl descriau pe Mateianu ca fiind un om pur şi simplu obsedat de fotbal, aflat mereu în căutarea unei partituri originale care să revoluţioneze tactica. Aşa au apărut scheme de joc ca „momeala mare", „momeala mică", „căciula", „paralelogramul", „americana" sau „fundul de sac", inspirate fie din vechea tactică a CCA, fie din fotbalul brazilian sau italian. Contribuţia sa personală le făcea însă unice şi specifice realităţilor din fotbalul românesc. Printre discipolii lui Viorel Mateianu se numără şi cel mai de succes antrenor român al momentului, Mircea Lucescu.

FC BaiaMare, apogeul carierei

Deşi a început să antreneze la Progresul, Mateianu a cunoscut consacrarea la FC Baia-Mare, echipă cu care a ajuns din Divizia B până pe poziţia a patra din primul eşalon, cea mai bună clasare din istoria grupării maramureşene. „În vara anului 1976, neamţul Treitl, care era conducător la FC Baia Mare, i-a oferit 50.0