Am așteptat cu înfrigurare numele miniștrilor din Guvernul Ponta. Am sperat ca elitele profesionale să-și găsească locul: oameni destupați, tehnocrați dezghețați, tineri umblați prin Occident. Nici vorbă! Cu mici excepții, avem parte de fazani, păpuși sau lachei – oameni compromiși sau șantajabili, politruci aflați în conflicte de interese.
De ce partidele actuale atrag foarte greu elita profesională? De ce mecanismele interne de promovare dau șanse mai curând figurilor șterse, dar foarte bine conectate? De ce personaje din zona interlopă (cazul Cătălin Voicu) se pot bucura de protecție la cel mai înalt nivel, în timp ce românii vrednici – cetățenii corecți și pricepuți într-o meserie anume aleg să fugă de politică?
Elitele profesionale există și sunt necesare. Orice societate bine rânduită va recunoaște meritul și excelența. Clasa „Elite” nu trebuie să cuprindă segmentul snobilor sau al închipuiţilor. Dimpotrivă, oamenii de elită au conştiinţa propriei lor limitări, dorinţa de îmbunătăţire şi sentimentul gratitudinii faţă de cei mai buni.
Etimologia latinească (eligo, eligere) ne spune că membrul elitei este omul ales. În ce sens?
În primul rând, ales prin voia Proniei sau hazardul naturii. Oamenii se nasc inegali, cu diferiţi talanţi. Unii preferă strălucirea, alţii se complac în rugină. Orice neam produce prin minţile sale de excepţie mostre durabile de isteţime şi înţelepciune. Elita e compusă din oameni care au ales „calea cea strâmtă”.
În al doilea rând, omul poate fi ales de către alţii pentru a reprezenta o breaslă sau un blazon. „Aleşii” noştri, în schimb, ce reprezintă? Grupuri de interese, excelenţa profesională sau încrederea unui electorat educat şi informat?
România are nevoie de atragerea elitelor profesionale în mediul politic. Nu mă gândesc aici doar la stelele din spaţiul academic (marii profesori şi cercetătorii
