Coboram deunăzi scările laterale ale corpului principal al Universităţii (din Iaşi, n.a.). Cînd ajung pe la etajul I, aud un vuiet teribil dinspre coridorul din dreapta, vuiet pigmentat de chiţcăieli şi icnete infantile. Vacarmul are ceva năvalnic, se află într-un crescendo ameninţător. Mă opresc în capul scărilor, tulburat. E ora unsprezece treizeci, moment de maximă activitate academică, în care, în majoritatea amfiteatrelor din zonă, ar trebui să fie cursuri. Întorc alarmat privirea şi observ un grup de fete fugărindu-se zgomotos şi defazat. O veritabilă "cavalcadă în(spre) iad", aş fi spus, cu vorba unui celebru prozator, dacă strania deplasare în forţă nu ar fi fost altceva decît un joc benign (rîsetele isterice ale împricinatelor şi fericirea extatică de pe figurile lor indicau, neechivoc, această ipoteză). Brusc, lidera grupului (sau, în sfîrşit, tînăra "fugărită") face un pas greşit şi alunecă violent, chiar în clipa în care se pregătea să vireze către scări. Cade rău (complet "nesportiv") şi dă cu capul de ciment, făcînd întreaga incintă să rezoneze la ecoul unui sunet amplu, de turbină goală (nu e nici o ironie, aşa s-a auzit, parole d’honneur!). Amuţim cu toţii, şi eu şi, cum să le numesc, "fugăritoarele".
După două-trei secunde de şoc şi confuzie, victima se ridică în fund, îşi pune mîna pe cap şi începe să urle, cu lacrimile ţîşnindu-i din ochi: "Aulio-ulio-ulio, aulio-ulio-ulio, aulio-ulio-ulio, fată! Ci mă doare! Curge, fată, sîngi?". Interogaţia ultimă este însoţită de gestul spăimos-delicat de întindere a capului către prietenele îngrozite. Se strîng toate în jurul accidentatei şi încep să o caute, cu frică, în păr. "Nu, fată-tu, eşti bini! Saltă-n sus, fată-hăi, cî n-ai nimic!" " zice una dintre ele convingător. "Fugărita" nu mai plînge, revine în poziţia verticală a lui homo sapiens, se freacă puţin la baza occipitalului şi, surîzînd năt