Viaţa lui Adrian Păunescu povestită de Andrei Păunescu
Jurnalul lui Adrian păunescu – necesitate, şansă, condamnare (116)
“Aceste note, devenite jurnal, mărturie de epocă, roman de familie şi, poate, literatură a realităţii, vorbesc, ele însele, despr eo perioadă infernală a vieţii lui Adrian păunescu, o perioadă pe care a trăit-o, avăndu-mă, permanent, de-a dreapta sa.”
Andrei Păunescu
______________________
28 mai 1987
Grăbit să ajung la examenul pentru atestarea ca artist liber profesionist de muzică tânără, nimeresc nu la Casa de cultură « Zalomit », ci la Casa de cultură Petöfi Sandor, lângă Cişmigiu. Toată ziua de ieri m-am pregătit, punând la punct repertoriul de 30 de cântece, alegând tonalităţile potrivite şi sunt pe cale să pierd examenul dintr-o prostie. Noroc că, în loc de ora 9, Comisia apare la ora 11. Domnul Gigi Trif de la Consiliul Culturii mi-a spus că trebuie să am grijă, pentru că şef de comisie este domnul Voicu Enăchescu, dirijor care e recunoscut pentru exigenţa sa. Pe culoare, îmi mai dispar emoţiile, când văd că au venit, pentru aceeaşi cauză (carnetul care să le dea dreptul să cânte în public şi, eventual, să ia şi un ban, mai mult decât amatorii 100%), oameni pe care îi cunosc şi care nu ştiu neapărat mai mult, din punct de vedere teoretic şi practic, decât mine (sau cel puţin aşa cred eu). Ducu Bertzi, cu care m-am mai întâlnit după interzicerea Cenaclului “Flacăra” din 1985, a fost amânat, de ieri pe azi şi de azi pe mâine. Trupa “Acid” s-a strâns să-i dea o mână de ajutor toboşarului Vali Neamţu Gălăgie, care nu poate trăi fără atestat.
Ciubuc pentru sunetişti
Împrumut 200 de lei de le Ducu Bertzi, şpaga obligatorie pentru sunetistul sălii, care nu munceşte fără ciubuc, deşi statul îl plăteşte pentru serviciul său, iar el se comportă (probabil tot contra unui ciubuc, dat unui şef), ca