În timp ce la Consiliul Europei politicienii vorbesc despre romii care stau în tabere mizere sau pe sub poduri, undeva, tot în Strasbourg, într-o cameră a bisericii românilor, "grupa mică" a comunităţii silabiseşte în limba de acasă a părinţilor, lângă harta României. Afară îi aşteaptă părinţii - majoritatea medici care lucrează în Franţa şi care bat şi câte 50 de km ca să-i aducă pe cei mici la cursurile de română, de istorie şi religie. "Cine s-a născut în România?". Doar câteva fetiţe ridică, uşor mirate, mâna. Restul sunt... francezi. Sau aşa se consideră. "Dar la fotbal, când joacă Franţa cu România, toţi îţi spun că ţin cu România", zâmbeşte preotul Vasile Iorgulescu.

Comunitatea românilor din Strasbourg arată ca un panou de onoare. Mulţi medici renumiţi, mulţi funcţionari la instituţiile europene, mulţi studenţi. "90% dintre cei din comunitate sunt doctori în ceva", explică preotul Vasile Iorgulescu. Sunt ocupaţi, exigenţi, serioşi, dar în acelaşi timp solidari. Aşa că nimeni nu se miră că studenta care spală cu sârg vase, în bucătăria bisericii, e vreo fiică de ministru, iar cea care şterge geamurile numără mai multe doctorate. "În faţa lui Dumnezeu nu există titlul universitar", spune preotul, încântat de evoluţia comunităţii româneşti. Dacă azi românii se adună la biserică, se vizitează, se ajută, în urmă cu 27 de ani, când preotul, soţia sa şi cele două fiice au ajuns la Strasbourg, românii se temeau unii de alţii. 30-40 de persoane se adunau la slujbe, însă cum nu se ştia ce a "infilitrat" Bucureştiul, oamenilor le-a luat mult timp pentru a căpăta încredere, pentru a se cunoaşte şi a se ajuta, ca o adevărată comunitate.

Înainte de venirea unui preot din ţară, locurile în care se vedeau românii erau cele două cimitire (cel de la Soultzmatt şi cel de la Haguenau), în care sunt îngropaţi soldaţi români, prizonieri ai germanilor pe