Nici unul din domeniile sistemului social-politic nu a stat mai mult in atentia presei si a societatii civile, in ultimii 4 ani, decat justitia. Asta, din momentul in care s-a aflat ca deficientele acesteia ar putea constitui principalul obstacol in cadrul aderarii, in 2007, la Uniunea Europeana. Tot justitia a fost considerata, atat de catre observatorii interni, cat si de cei externi, principalul succes al primilor ani de guvernare a Aliantei D.A.
Din pacate, atunci cand a fost vorba despre reforma in justitie, subiectul a fost exclusiv capacitatea acesteia de a lupta cu marea coruptie – prinderea pestilor mari. Deschiderea, imediat dupa schimbarea conducerii ministerului si Parchetului, a unor rasunatoare dosare cuprinzand acuzatii de coruptie aduse unor inalti demnitari apartinand vechii, dar si actualei puteri a creat imaginea unei justitii eficiente si lipsite de complexe. Reforma s-a cantonat in zona de interferenta a sistemelor politic si juridic.
A fost insa uitata o alta functie a justitiei – aceea de a face dreptate celor multi, de a solutiona cauze "marunte" – partaje, neintelegeri intre vecini, proprietati revendicate, infractiuni comune. Aici lucrurile nu mi se pare ca s-au miscat prea mult. Procesele continua sa dureze la nesfarsit, viciile de procedura sunt cotidiene (citari facute aiurea, acte care dispar din dosare, probe neadministrate sau administrate gresit etc.).
Nefiind jurist, nu poate sa nu ma uimeasca frecventa cu care hotararile unor instante sunt infirmate de alte instante, iar in cauze similare se adopta decizii contradictorii, ca si cum diferitii magistrati ar judeca fiecare dupa propria lege. Practic, regula este ca fie hotararea sa fie atacata prin recurs (care cred ca ar trebui sa constituie o situatie exceptionala), instanta superioara sa anuleze prima decizie, dosarul se trimite spre rejudecare si ciclul co
