Nu poate fi condamnat Tökés László nici măcar în glumă pentru că ţine la maghiari şi la destinul lor istoric. Maghiar fiind, la ce sau la cine ar fi de aşteptat să ţină? Există, desigur, moduri de a-ţi iubi poporul, naţiunea care diferă însă. O vedem şi în rândul românilor.

Există unii oameni care, fluturându-şi pretenţia de mari iubitori ai naţiunii, sunt gata să îi sacrifice acesteia prezentul - cu viitor cu tot -, rezumându-se fără scrupule la invocarea clişeistică a trecutului glorios şi a figurilor sale. Alţii, mai decenţi, socotesc că soluţia cea mai bună când îţi iubeşti patria ar fi să te străduieşti ca prin propriul comportament şi prin activitatea ta acasă, la serviciu şi în societate să îi aduci acesteia mai multă prosperitate şi mai mult prestigiu.

Trebuie spus că ambelor categorii le pasă, într-un fel sau altul, de ceea se întâmplă cu naţiunea din care fac parte. Există însă şi o altă clasă de oameni - parcă în expansiune în ultima vreme - care, croncănind sforăitor şi patriotic când e să astupe gura cuiva şi înjurându-şi fără perdea ţara în public de câte ori au impresia sau certitudinea că le stă în calea dorinţelor foarte personale vreun obstacol, îndată ce părăsesc teritoriul României se străduiesc să îşi ascundă cât mai degrabă identitatea, îşi „uită" ca la comandă limba natală şi se „resorb" de urgenţă - mai iute decât vor băştinaşii locului să accepte - în masa populaţiei de la noul domiciliu, dispreţuindu-şi pe faţă, fără perdea, conaţionalii şi valorile pe care, acasă fiind, le fluturau sau le plecau în ţărână, după cum le venea cel mai bine la socoteală.

De la ultima categorie de inşi pomeniţi aici, detestabili după gustul meu, mă aştept la neînţelegere în privinţa motivaţiilor episcopului Tökés László. De la ceilalţi, nu; pentru că ar însemna să îşi submineze propriile poziţii şi să invalideze dreptul de principiu al oricui