Ermetismul şi ereticii săi: Montale, Saba, Quasimodo

Odată cu Giuseppe Ungaretti (1888-1970), procesul de introvertire a liricii în primii ani ai veacului XX şi-a aflat apogeul în vecinătatea ermetismului: nu altceva decât o codificare în care cuvântul va pierde mult din densitatea lui logică, devenind aluziv, neliniştitoare sugestie polisemică, găsindu-şi forme şi sinteze indirecte, simbolice, ocult revelatoare. Şi Montale a fost încadrat într-un context „ermetic” ( a nu se confunda cu ceea ce va fi definit Ermetismul propriu-zis). Însă, după cum scrie Edoardo Sanguineti („Tra Liberty e Crepuscolarismo”), Montale n-ar fi nici mai mult nici mai puţin, mai ales prin Ossi di seppia şi Le occasioni, decât continuatorul sau moştenitorul direcţiei crepusculare inaugurate de Guido Gozzano. Există nenumărate texte poetice în care cititorul avizat realizează cum cuvintele par să devină obiecte sau obiectele par să devină cuvinte. Totuşi, în profunzimea acestui limbaj al „lucrurilor”, se întrevede aceeaşi obscură frământare şi panică existenţială, tipică şi pentru poezia unui mare contemporan al lui Montale: T.S. Eliot.

Aproape simultan, un alt poet trăieşte o criză asemănătoare de inadecvare faţă cu lumea. Este vorba de Umberto Saba. La el însă cuvântul nu este ca la ermetici: un fel de rachetă, pornită dintr-un adânc ncunoscut şi menită să se piardă în infinit, nu înainte de a ne fi trecut pe la ureche. Poetul triestin, plasându-se mai curând în afara oricărei clasificări, probează în versurile sale cele mai reuşite capacitatea de a reprezenta un univers de obiecte, persoane şi sentimente, într-o lumină care nu mai e una crepusculară – sugerează Franco Fortini –, ci diurnă, încă eficientă, chiar dacă susceptibilă de automistuire. Dincolo de această tendinţă aptă să fixeze lumea exterioară într-o condiţie vizualobiectivă, la Saba se anunţă totuş