Ochiul autorului e insetat nu atit de introspectia in sine, cit de imaginea unui eu inchipuit care se revarsa ca o imensa cascada de lumina peste lucruri, creind, prin reverberatii, in caderea sa paradisuri artificiale si curcubee metaforice neasteptate. In perioada "glorioasa" a anilor optzeci, am vazut la cinematograful "Victoria" din Iasi un film (nu retin exact titlul, nici regizorul) in care un pictor inventase o noua pictura - pictura muzicala. Personajul - interpretat excelent de Paul Newman - cinta la un fel de orga electronica si la fiecare nota tisneau din tuburile de otel ale acestei orgi culori de diferite nuante, in functie de partitura si temperamentul protagonsitului. Pictorul, interpretat de Paul Newman, picta cintind arii din opere, simfonii de Beethoven, bucati de Bach, Mozart, Ravel, muzica de jazz. Culorile tisneau din tuburi pe tablouri de dimensiuni impresionante, aflate la citiva metri in fata orgii, se scurgeau pe pinza intr-o compozitie cromatica bizara, dar totusi armonioasa, ce amintea intr-adevar de muzica. Poezia lui Mircea Cartarescu imi aduce aminte de aceasta pictura muzicala intens colorata. Poemele lui sint ca niste tablouri de dimensiuni mari executate cind cu pasta groasa, cind cu tempera, si, mai rar, in acuarela. La terminarea frescei, pictorul Mircea Cartarescu, pentru a soca si mai mult cititorul, azvirle in tablou oua de gainusa, care se sparg si se scurg peste figurile creionate din fuga condeiului.... Pictura ce rezulta prin astfel de mijloace este un haos bine dirijat, executat cu luciditate si ostentatie. Mi se pare ca intr-un raspuns la o ancheta despre poezia anilor '80, Cartarescu spunea ca pentru a fi receptata noua generatie trebuie sa treaca cel putin 5-10 ani. Cititorul fiind de obicei refractar la orice nou tip de poezie. Gustul lui cedeaza (evolueaza) abia dupa ce critica si mass-media si-au spus cuvintul. Poezia