Poet de geniu, varf al literaturii ruse alaturi de Anna Ahmatova, Marina Tvetaieva si Boris Pasternak, Osip Mandelstam (1891-1938) a murit in Gulag pentru ca a scris, in noiembrie 1933, o epigrama despre Stalin (de fapt una dintre cele mai importante poezii politice compuse vreodata). Desi poemul nu era menit sa circule, fiind invatat pe dinafara de Nadejda, sotia lui Mandelstam, si de prietena familiei si a Annei Ahmatova, Emma Gerstein, Osip nu s-a putut retine si l-a recitat in mai multe locuri. A fost o imprudenta fatala. Osip Mandelstam in 1914
Delatiunea nu a intarziat. In anii urmatori, pana la deportarea finala, Stalin s-a jucat cu Mandelstam precum pisica cu soarecele (a se citi rascolitoarele memorii ale vaduvei poetului aparute la Polirom in traducerea lui Nicolae Iliescu). Nici macar o penibila “Oda lui Stalin” nu mai avea cum sa rascumpere “culpa” de a-l fi sfidat pe tiran. Aureolat de toti ditirambii imaginabili, temut de acolitii sai, dictatorul sociopat stia ca de fapt adevarul despre el fusese rostit de poet. In ultimii ani de viata a dezvoltat o suspiciune paranoica in raport cu doctorii Kremlinlui, excrescenta a antisemitismului sau obsesiv. Cand a suferit hemoragia cerebrala la inceputul lunii martie 1953, valetii din Biroul Politic, terorizati de ideea aducerii unor doctori (“asasini in halate albe”) l-au lasat sa zaca vreme de 24 de ore intr-o balta de urina. Asa a sfarsit genialissimul generalissim. Are dreptate Simon Sebag Montefiore in articolul aparut in “New York Times”din 27 octombrie 2011: “Dictators get the death they deserve”.
Iata, in traducerea lui Emil Iordache, cel numit de Radu Vancu un fel de Mircea Ivănescu al traducerilor din rusă, poemul incendiar al lui Mandelstam, un text care avea sa-l coste viata: Vieţuim, dar sub noi ţara tace mormânt.
Când vorbim, nu se-aude măcar un cuvânt.
Iar când vorbele par
