Cupa României dă fotbalul în bărci cu aleasă nebăgare de seamă. Dacă decupezi din peisaj semifinalele, finala şi alte câteva întâlniri, puţine la număr, nu mai rămâne din Cupă decât o plicticoasă corvoadă, o plicticoasă bifare a condicii de prezenţă. În această fază a competiţiei, micuţii acceptă cu bucurie să fie băgaţi în seamă şi au chef de hârjoană.

Au împrumutat ceva din veselia de program a băieţilor de prăvălie sau a cătanelor care se colcăiau în după-amiezile libere cu servitoarele prin Cişmigiu. Granzii, în schimb, nu-şi permit aceleaşi frivolităţi frivole. Înmuiaţi în importanţa scrobită antârnată prin campionat, mimează stupid grimasa precupărilor copleşitoare. Astfel se încropeşte decorul numai bun pentru încă un episod al telenovelei manelistice cu producători cramponaţi. Cât despre coloana sonoră, ce să mai vorbim? Aici performanţele ating cote mondiale şi evenimentul scoate la rampă lătrăi de spumoasă ocară. E ca în Parlament. În Parlamentul ăla, al României. Nu mai contează dacă ţi se cântă sau nu marşul nupţial. Strigătul de împerechere este deja o satisfacţie împlinită.

Rapidul i-a aluvionat rău de tot pe petroliştii din Ploieşti. După un 5-0 de toată umplutura, şefii din Giuleşti au uitat de valoarea adversarului, au uitat că marea ispravă s-a consumat în compania unor relicve ale istoriei şi îşi umflă guşa a prea plin. Prilej de bucurie împlinită şi ispravă de toată admiraţia a fost victoria de la Ploieşti după care, în urmă cu decenii, Rapidul devenea campioană. Şi acum e loc de satisfacţie. Dar, cel puţin în cazul conducătorilor, n-ar strica o oarecare doză de rezon. Domnul Dinu Gheorghe dă drumul la ditirambe prea devreme. Şi mi-ar părea rău dacă avântul său guraliv ar anestezia o echipă care, la ora actuală, are un parcurs de frumoasă promisiune. Să vorbim la nouă luni. Marius Stan ar fi un bun exemplu pentru preşedintel