Era previzibil ca, mai devreme sau mai târziu, maniera în care autorităţile de la Bucuresti abordează chestiunea statului de drept să se afle la originea unui incident diplomatic de natura controversei legate de admiterea în spaţiul Schengen.

Lectura pe care majoritatea guvernamentală a dat-o Raportului din cadrul Mecanismului de verificare şi control nu era un accident de parcurs, ci reflecta convingerea că nicio instanţă europeană nu mai este în măsură sa examineze, critic, comportamentul României. Raţionamentul vizibil, atunci ca şi acum, poate fi sintetizat fără dificultate: de vreme ce suntem parte a Uniunii Europene, standardele sunt atinse deja, iar orice discuţie relativă la lipsa noastră de performanţe este o jignire a orgoliului naţional. Patriotismul autentic impune, aşă cum precizează vocile dominante de pe platourile televiziunilor de ştiri, să fim apărătorii intransigenţi ai suveranităţii naţionale.

În cele din urmă, întrebarea pe care suntem chemaţi sa ne-o punem este legată de consecinţele asumării publice a acestei suveranităţi intransigente şi încărcată de nervi de primăvară pe care o recomandă unii dintre politicienii noştri aflaţi la guvernare. Argumentul bazat pe suveranitate proclamă, inevitabil, dreptul nostru ca stat membru al Uniunii Europene de a decide, fără ingerinţe externe, maniera in care tratăm chestiuni delicate precum justiţia, domnia legii şi egalitatea în faţa legii. Cei care critică stadiul progreselor modernizării statului sunt, evident, mânaţi de obiective ostile României şi intereselor ţării.

Departe de a fi rezultatul unei conspiraţii globale realizate cu complicitate internă, impasul actual în domeniul relaţiilor cu Uniunea Europeană este indiciul semnificativ al degradării rapide a instituţiilor garantând domnia legii în România. Judecata severă realizată de către partenerii noştri reafirmă un fapt care ţi