Vorbim de copii, ne laudam cu ei de cate ori ne aduc bucurii, le cumparam cadouri de ziua lor si uneori de Ziua Copilului, le spunem chiar lor cat de mult ii iubim si cata grija avem pentru ei. Le aducem jucarii, creioane si ciocolate. Ii plimbam sa vada marea sau muntele. E drept, si asta inseamna dragoste, dar nu asta inseamna Dragostea cu D mare. Cati dintre noi sunt cu adevarat preocupati de ceea ce se intampla cu copiii lor, in crunta situatie in care lor, parintilor, li s-ar intampla ceva? Ce ar mai ramane din cadourile acelea?
Ma uitam ieri peste niste statistici.
Doar 3 copii dintr-o suta au, de pilda, incheiata o polita prin care, atunci cand implinesc 18 ani sa aiba un ban pus deoparte. Patru copii din 10 sunt traumatizati sau molestati. Doi din zece au trecut prin mainile unui psiholog, pe fondul unei agresivitati crescute. Asta e grija pe care le-o demonstram copiilor?
Suntem, la randu-ne, iritati. Ne enerveaza ba sefii la serviciu, ba vecinii de bloc, ba traficul ingrozitor si nu ne mai sta mintea la lucrurile cu adevarat importante.
Suntem stresati si la limita rabdarii cu proprii copii. Ajungem obositi acasa, incercam sa parem atenti la ceea ce ne povestesc, dar mintea ne e cu totul in alte parti. De unde fac rost de banii de rata? Daca „ma prinde” restructurarea si raman fara loc de munca? Ne gandim la ele, dar nu ne gandim la ce inseamna aceste lucruri pentru copil. Orice nenorocire dintre acestea daca ni s-ar intampla, el ar ramane pe drumuri.
Iti zici in gand: „La naibii cu criza asta, oare s-o mai termina odata?” si ai impresia ca nu mai ai mult si clachezi psihic. In tot acest timp copilul se catara in bratele tale si iti povesteste cum i-a mers peste zi, te imbratiseaza, rade sau plange, iar noi ne continuam excursia psihica prin stress.
Asculti ciudat de impasibil cum iti p
