La un pacient cu hepatită C, medicul se poate confrunta cu efectele adverse psihiatrice ale terapiei ori cu dilema de a iniţia sau nu tratamentul, dacă bolnavul are deja o afecţiune psihică. Ce-i de făcut? Din SUA, ne dau răspunsul dr. Adriana Neagoe şi dr. Călin Neagoe, care relevă importanţa psihiatrului în managementul acestor cazuri.
Anul 2011 a fost, spun hepatologii, unul de cotitură pentru tratamentul hepatitei C. În 2012, vorbim deja despre peste 40 de medicamente în lucru, dintre care două – telaprevir şi boceprevir – au şi trecut de riguroasa administraţie americană federală a medicamentelor şi alimentelor (FDA) şi sunt utilizate de ceva vreme pe piaţa americană, cu mari speranţe de îmbunătăţire a tratamentului acestei infecţii. Dacă, până anul trecut, se înregistrau doar 45% vindecări la cei trataţi, acum se speră că această bătălie va fi câştigată în următorii ani în proporţie de 75%, ceea ce face ca subiectul de faţă să intereseze întreaga comunitate medicală. Cu atât mai mult cu cât eradicarea virusului dintr-un organism ar preveni nu numai simptomele hepatitei cronice, dar şi evoluţia către ciroză şi apoi către cancer hepatic. În ciuda inhibitorilor de protează apăruţi pe piaţă, interferonul şi ribavirina rămân componentele-cheie ale tuturor schemelor de tratament, iar noile medicamente sunt doar adăugate acestor două medicamente-standard, ca să crească şansele de eradicare totală a virusului, la fel ca otrava paralizantă pusă în vârful suliţei. Şansele de vindecare au crescut prin folosirea inhibitorilor de protează chiar până la 75%, dar numai cu condiţia ca tratamentul să se desfăşoare la parametrii recomandaţi, cu alte cuvinte în dozele şi pe durata stabilită de hepatolog, în conformitate cu normele indicate de Asociaţia Americană pentru Studiul Bolilor Hepatice (AASLD). Se pare că, în lume, ar fi aproximativ 180 milioane