Dacă alegerile din PDL s-ar fi ţinut înaintea – sau în absenţa – anunţului lui Traian Băsescu de susţinere, soarta lui Emil Boc ar fi fost pecetluită. Deja în jurul său se făcuse loc gol şi majoritatea pariurilor se îndreptau spre Blaga, al cărui gest de sfidare („Mă angajez în alegeri ca să-i blochez pe cei neaveniţi” – citat aproximativ) plăcuse majorităţii democrate, sătule de prestaţia nesigură şi incoerentă a premierului. Numai că sfidarea nu i-a picat bine „marelui frate” de la Cotroceni care, după avertismentul adresat celor care nu-şi pot stăpâni „setea de putere”, a plusat cu binecuvântarea - acordată în direct şi la o oră de vârf celui mai ascultător dintre subordonaţii săi.

Evident că această succesiune de evenimente transformă operaţiunea de depunere a candidaturilor, de luni, într-o simplă formalitate. Cel puţin din râvna de care au dat dovadă membrii de rang înalt ai partidului, dotate cu cea mai mare cantitate de servilism. Aceştia au făcut un „zid” în jurul celui de care se săturaseră până peste cap, mai ieri, dornici ca entuziasmul să le fie văzut şi receptat până la cel mai înalt nivel. În aceste condiţii Blaga, cu puţinii săi partizani rămaşi, a făcut figură tristă, de Don Quijote, gata să se lupte cu moara de vânt a partidului în care suflă viguros însuşi şeful cel mare.

Aşa cum a rejectat demersul reformator al „bandei celor trei” (Macovei-Preda-Voiculescu), partidul a înlăturat şi ideea schimbării la vârf. Rău cu Boc, dar mai rău fără el – se vor fi gândit toţi cu care au mâncat o pâine albă în vremea guvernării, în care micul premier a avut mână liberă să împartă beneficii celor credincioşi.

Traian Băsescu nu a putut să rişte să lase lucrurile la voia întâmplării, situaţie în care Blaga, tip cu mai multă demnitate şi voinţă decât actualul şef d epartid ar fi putut să scoată formaţiunea de sub controlul prezidenţial şi să încer