Festivalul de la Neptun, ajuns la cea de-a patra editie, s-a desfasurat, pentru ultima oara, in formula proiectata de fostul presedinte al USR, Eugen Uricaru. Si in aceasta editie, care a adunat cel mai mic numar de participanti, scriitorii romani invitati de USR s-au intilnit cu autori din strainatate, pentru a discuta o tema propusa de organizatori. Cele mai multe prezentari au fost la inaltime, discutiile care le-au insotit au luat, de multe ori, forma unor polemici incitante si cei care au avut curiozitatea sa stea in sala nu s-au plictisit deloc. Au existat insa si probleme, pornind de la organizarea evenimentului, reflectat, in mod distorsionat, de mass-media.
Felul cum a fost reflectata in presa aceasta editie a festivalului lasa, cred eu, cel mai mult de dorit. In loc sa semnaleze calitatea unor eseuri, polemicile stirnite de acestea, noutatile aduse de scriitorii din strainatate, ping-pong-ul, de multe ori spectaculos, cu idei intre cei „de dinainte“ si cei „de dupa“ ’89, intre cei din tara si cei de afara, unele ziare au hotarit ca e mai simplu sa ia cu asalt box-office-ul, semanind scandal.
Asa ca cititorilor, aflati la mare distanta de Neptun, li s-au spus foarte putine despre slam-urile de poezie, despre problemele tinerilor scriitori care bat la portile editurilor din Occident sau despre promovarea literaturii noastre in strainatate, prin traduceri si evenimente. In schimb, au ramas cu impresia, inoculata de anumiti jurnalisti, ca Festivalul a fost teatrul unor conflicte intre dinozauri, ca totul a fost anost si inutil si ca virful Zilelor si noptilor de literatura a fost momentul crepuscular in care Vargas Llosa a exclamat „O, pepperoni!“. O mare scadere a presei cotidiene o reprezinta faptul ca se multumeste, mai mereu, sa exploateze efectele aparente ale problemelor, cautind sau inventind motive de scandal, in loc sa incerce sa me