Mă uit şi nu-mi vine a crede câtă iubire pentru Regele nostru. Deschid televizorul şi, în loc de invitatul cvasipermanent C.V. Tudor vorbind despre "Mişu Bâl-Bâl", apar reverenţe şi piruete monarhiste: "Majestate" în sus, "Majestate" în jos, mai câte o "Alteţă" rostită urechist de câte un reporter neadaptat stilistic. Pe forumuri, lumea se salută cu "Regele şi patria" sau cu "Monarhia salvează România" şi împarte de pe Youtube imnul "Trăiască Regele". În sondajul făcut pe pagina Facebook Gândul, peste 1100 de cetăţeni declară, până la ora scrierii acestui material, că vor monarhie, republicanii fiind, în premieră, minoritari (sub 300). De dimineaţă, în Parlament, aleşii neamului, pentru prima oară solemni şi sobri, au ascultat discursul Regelui ţintuiţi în scaune, într-o asemenea linişte încât puteai să le auzi vibraţiile de la telefonul mobil.
Nu ştiu câţi monarhişti sunt în România. Probabil că mult mai puţini decât manelişti. Dar evenimentul de marţi a fost istoric tocmai pentru că, cel puţin pentru o zi, România a ieşit din maneaua cotidiană. Am citit marţi în presa internaţională ştiri în care România n-a mai apărut la "weird news". Pentru o zi n-am mai fost ciudaţii lumii, ţara aceea cu turnuleţe, cu vampiri şi cu cerşetori la colţ de stradă.
Lucrul acesta a fost posibil datorită acestui om de 90 de ani, din care vocea răzbeşte cu greu, dar a cărui prezenţă e copleşitoare. Ce persoană publică mai poate rosti astăzi, în ţara cinismului şi a băşcăliei, cuvinte precum "iubire de ţară", "naţiune română", "morală" sau "credinţă" fără să fie luată în râs?
Poate că unii îl iubesc pe Rege din pasiune monarhistă. Poate că alţii îl iubesc pe Rege pentru că îl urăsc pe Băsescu. Dar nu cred că exaltaţii şi ipocriţii formează nucleul acestui val de simpatie faţă de Casa Regală. Grosul îl constituie disperaţii. Cei care nu mai pot. Cei care ar vrea să aib