În ţara noastră, totul e posibil. Mahalaua e eligibilă, grotescul e rentabil. Se poate face carieră pe bază de tupeu, minciună, bâzdâc şi fermentaţie viscerală.
În decembrie 1990, cu ocazia primei sărbătoriri a Zilei Naţionale, un parlamentar român a propus ca toţi prefecţii şi primarii ţării să fie militari. Acelaşi politician imagina, şapte ani mai târziu, un program numit „Mâna de Fier" (reluat ca program anticriză în 1999), pornind de la ideea unei necesare militarizări a sectorului agro-industrial. Argumentul? Militarii sunt disciplinaţi şi au jurat pe steag să fie loiali faţă de patrie. În 1993, vocea reformatorului cu pricina se auzea din nou: „Casa Comună Europeană" - spunea el - e un proiect indezirabil din punctul nostru de vedere, pentru că românii nu se pot „federaliza" cu cei care ne-au fost, veacuri de-a rândul, „călăi". În plenul Senatului român, în octombrie 1999, când se făceau eforturi intense pentru aderarea ţării la NATO, infatigabilul tribun definea organizaţia nord-atlantică drept „o bandă de răufăcători" comparabilă, în efectele ei devastatoare, cu SIDA. Europa nu era, nici ea, pentru parlamentarul nostru, decât o sursă de vicii şi devieri sexuale. Senatorii români erau informaţi, de pildă, pe 12 mai 1993, că tot răul a început cu Socrate, care l-a corupt pe Platon, care l-a corupt pe Aristotel, care l-a corupt pe Alexandru cel Mare, care a corupt toată peninsula elenă, dacă nu tot imperiul grec. Plictisul de Europa a răbufnit, de altfel, şi în alte declaraţii politice ale aleşilor locali. Un deputat, actualmente ministru, era de părere, în 1992, că aspiraţia europeană a românilor e „de natură revizionistă". Noi am făcut întotdeauna mari sacrificii de dragul Europei, iar ea nu ne-a adus, în schimb, decât necazuri.
Din nefericire, la noi, asemenea „ieşiri" greu de clasat, sunt, de regulă, uitate. Le-aş fi uitat şi eu, dacă o teză de
