Verificările efectuate la nivelul unei întreprinderi şi care vizează modul în care angajatorii respectă normele de sănătate în muncă sunt apanajul a două instituţii. Pe de o parte, Verificările efectuate la nivelul unei întreprinderi şi care vizează modul în care angajatorii respectă normele de sănătate în muncă sunt apanajul a două instituţii. Pe de o parte, Ministerul Sănătăţii, prin intermediul unui medic specialist de medicina muncii, iar pe de altă parte, Ministerul Muncii, prin inspectorii săi tehnici.

În opinia reprezentanţilor Asociaţiei confederaţiilor patronale din România, nu ar trebui să existe delimitarea dintre cele două entităţi. "Medicul de medicina muncii vine să îmi inventarieze mie, ca patron, riscurile din societate, riscuri ce sunt apoi evaluate de un specialist de la inspectoratul de muncă pentru a oferi soluţii pentru eliminarea pericolelor care apar la locul de muncă respectiv", ne-a declarat preşedintele ACPR, Adrian Izvoranu. În opinia acestuia, această separare de atribuţii porneşte chiar de la textul de lege. Deşi directiva europeană referitoare la sănătatea şi protecţia muncii a fost transpusă în legislaţia românească, esenţialul s-a pierdut. " Nu s-au păstrat decât anumite prevederi, nefiind preluat esenţialul", a subliniat Izvoranu. Astfel, deşi textul directivei specifica clar subordonarea unică a celor două organisme, transpunerea în română păstrează separaţia.

Criză de medici de medicina muncii

În opinia lui Izvoranu, medicul de medicina muncii ar trebui încadrat la inspectoratele teritoriale de muncă, pentru a căpăta astfel statut de funcţionar public. În prezent, personalul specializat pe medicina muncii este foarte redus, existând judeţe cu trei-patru doctori încadraţi pe acest segment, dar şi regiuni în care nu există niciunul. Acesta este unul dintre motivele pentru care tarifele practicate de cei car