Să te uiţi la cărţi, într-o librărie sau într-un anticariat, se ştie, e una dintre ocupaţiile cele mai plăcute ale multora. Dacă se întîmplă să ai şi banii necesari să cumperi ce îţi face cu ochiul, te poţi considera de-a dreptul fericit. Ştiu că "fericit" e un cuvînt mare, care are de-a face, în majoritatea cazurilor, mai curînd cu aspiraţia către ceva, decît cu împlinirea ei. Şi în cazul cărţilor, acest lucru poate fi valabil: sînt foarte multe cărţi care îţi plac şi pe care ai vrea să le ai, dar, evident, nu o poţi face, căci sînt scumpe. Pe vremea lui Ceauşescu, cărţile bune erau prea puţine, şi trebuia să ai pile la librării ca să ţi le oprească şi să "mai apuci" vreuna. Acum raportul e exact pe dos, sînt prea multe cărţi (vine vorba, de fapt, niciodată nu sînt prea multe...) la un singur om. Pînă şi criteriile după care le alegi sau măcar după care îţi atrag privirea, variază: de unele ai auzit din revistele de specialitate, de altele din simple prezentări din 24 Fun sau 7 seri, despre unele - de niciunde, dar te interesează subiectul tratat, sau, pur şi simplu, îţi place coperta... Pe unele le cumperi pentru că ştii că sînt serioase şi vor constitui referinţe în propria-ţi bibliotecă, pe altele - tocmai pentru că sînt proaste sau inutile, şi te intrigă interesul cuiva pentru teme absurde... Acum cîteva zile, mă aflam tocmai în mijlocul unui asemenea proces de selecţie ad-hoc în Librăria Papirus. Mă uitam ce a mai apărut, citeam prezentările de pe coperţi, în speranţa unei formidabile revelaţii, nu mă grăbeam şi nu aveam un scop concret. Trebuie să fi arătat ca o cititoare învederată sau măcar precum cineva pus pe cumpărături mari, pentru că zăboveam, atemporal, printre rafturi. În timp ce frunzăream ceva, se apropie de mine un domn cu barbă, la vreo 50 de ani. Nu-l cunoşteam, cu certitudine, şi, totuşi, respectivul a intrat direct în vorbă: "Permiteţi-mi