În liceu, deşi era la profil Uman, jurnalistul Mircea Vasilescu îşi aminteşte că avea mai multe ore de Matematică decât de Istorie, şi mai multe de Chimie decât de Limba Franceză.

Privirea albastră i se aprinde atunci când vorbeşte, iritat, de absenţa literaturii universale din şcoli. Nu înţelege de ce copiii români termină şcoala fără să fi studiat, obligatoriu, Tolstoi, Stendhal, Shakespeare, ori de ce şi acum, la 20 de ani de la căderea regimului comunist, studiul istoriei e în continuare mitizat în şcoala românească. Îşi îndeamnă studenţii, dacă au ocazia, să meargă să înveţe şi „afară“, el însuşi regretă că n-a avut această oportunitate, deşi a predat timp de trei ani la o universitate din Italia, dar a ales să revină în ţară.

– „Ce să fac eu în Italia! Nu prea aveam ce face acolo“. Crede că România „ar fi meritat“, probabil, să nu i se mai recunoască diplomele, după scandalurile privind fabricile de diplome de la noi şi speră ca universităţile să nu se transforme, din prea mult pragmatism, în „Şcoli superioare de meserii“.

„Weekend Adevărul": Copilăria, în anii '60, la Ploieşti. În Muzeul Ceasului, sau în parc?

Mircea Vasilescu: O copilărie normală; sigur că mă duceam şi la Muzeul Ceasului, foarte simpatic, de care avea grijă pe-atunci un profesor de Istorie. Dar mă jucam şi în parc. Mai întâi am stat într-o mahala, într-un cartier de case vechi, cu o lume cumsecade, ne jucam pe stradă, nu era trafic, ne duceam pe câmp, în afara Ploieştiului. Pe urmă ne-am mutat într‑un cartier de blocuri la nord, unde aveam şi parc... Jucam tenis, fotbal şi tot ce se mai putea în curtea şcolii. La un moment dat a fost o modă să jucăm „Hoţii şi vardiştii" în complexul comercial de acolo, din cartier, adică ne alergam în magazine. După vreo săptămână ne-au dat vânzătoarele afară, dar ne-am distrat foarte bine ascunzându‑ne printre haine, pe după raftu