Am citit de curând câteva rânduri care aparent nu au nici o legătură cu excepţia culturală: "o minoritate care îşi asumă loialitatea faţă de statul în care trăieşte are mai multe şanse să fie susţinută de către acest stat, să-şi dezvolte elementele identitare, [...] fiind un liant între două state". Autorul este Iulian Chifu, consilier al preşedintelui Traian Băsescu, parafrazând o paradigmă din aşa-numitul discurs de la Sulina.
Am realizat astfel, after all, că sunt destul de mândră de gestul francez de a impune un veto, de a salva excepţia culturală, de a ţine piept Statelor Unite ale Americii. Nu pentru că ar fi realizat astfel o salvare in extremis a sutelor de filme proaste susţinute prin fonduri naţionale, nici pentru că ar continua, într-un fel, să practice un protecţionalism desuet (în Franţa legea audiovizualului face ca 60% dintre filmele difuzate la ore de vârf să provină din Europa, dintre care 40% din… Franţa; acelaşi decret TASCA din 17/01/1990 impune cote şi pe posturile radiofonice, 40% dintre melodiile difuzate la ore de vîrf fiind francofone, 20% noi talente) şi chiar prost înţeles, pe alocuri. Ci pentru că, într-un fel, asumându-şi poziţia de "oaie neagră care se încăpăţânează să ţină cu dinţii de excepţia ei culturală" nu a salvat doar producţia cinematografică franceză, cultura din Hexagon, ci acel întreg nucleu european care face ca, printre altele, filmul european să aibă un farmec aparte, filmele de autor să fie şic şi desuete, dar să transmită emoţii, filmul independent să poată supravieţui... în fine, foarte patetic şi pasionant vorbind, o excepţie culturală care nu spune extrem de multe stricto sensu, dar care face enorm pentru moştenirea culturală europeană comună.
Este adevărat, ea se realizează prin fonduri europene, prin fonduri naţionale etc., prin finanţări care permit unor cineaşti excepţionali să poată crea (chiar şi cîn