Într-o cămăruţă dărăpănată de la Şcoala 147, din Bucureşti, în care sunt înghesuite tot felul de materiale didactice, pe mese, pe scaune sau direct pe parchet sunt depozitate sute de manuale. Majoritatea au cotorul lipit, cu mai multe benzi de scoci maro, copertele sunt aproape şterse, iar paginile sunt rupte, când nu lipsesc sau sunt pline de însemnările elevilor. Pe unele dintre ele poţi găsi scris: „Gheorghiţă+Ana=LOVE”. Sunt manuale care ar trebui date la casat, fără regret.

Acest lucru este imposibil, pentru că şcoala ar rămâne fără manuale, iar elevii ar trebui să şi le cumpere din librării, unde preţurile sunt mult mai mari. După ce vor ajunge acasă, în prima lor zi de şcoală, elevii vor trebui să ia un ac şi o aţă, eventual nişte lipici, nişte scoci şi o pastă corectoare pentru a transforma maldărul de foi îmbâcsite şi învechite, date de la şcoală, în manuale pe care să le folosească încă un an.

Această situaţie nu este singulară, ci este întâlnită în cea mai mare parte a şcolilor din România. În Bacău, de exemplu, manualele noi, la clasa a IV-a, reprezintă doar 10% din necesar, iar la clasele a IX-a şi a X-a doar 35% dintre elevi vor avea cărţi noi. La începutul şcolii, câţiva elevi, de regulă premianţii, vor primi manualele noi, iar ceilalţi vor primi manualele vechi, trecute deja prin mâinile mai multor copii. Pentru retipărirea manualelor pentru elevii din învăţământul obligatoriu, Ministerul Educaţiei a alocat 200 milioane lei, în acest an. Din datele oficiale, reiese că între 60-90% dintre acestea au ajuns deja în şcolile din ţară. Problema este că retipăriri se fac într-un procent destul de mic, iar cărţile existente în şcoli şi care ar trebui să fie folosite doar 4 ani sunt depăşite.

„Procentul s-a modificat de-a lungul timpului. O şcoală, care ar avea manuale noi, ar putea cere, după un an, înnoirea fondului d