Răscoala din 1907 este unul dintre subiectele cel mai puţin analizate de istoriografia românească postcomunistă. Liberalii veniţi la putere ca să reprime răscoala au fost acuzaţi ulterior de proasta gestionare a situaţiei, iar comuniştii au folosit prilejul în scopul propagandistic de a demonstra proasta situaţie în care trăiau ţăranii până în 1948.

Pentru a vedea ce a însemnat reprimarea răscoalei, dacă a fost o crimă în masă sau o represiune, am cerut părerea câtorva specialişti în domeniu. Răspund istoricii: Alin Ciupală, Ion Bulei şi Paul E. Michelson.

Modernizarea societăţii româneşti în a doua jumătate a secolului al XIX‑lea s‑a făcut într‑un ritm rapid de către o elită politică grupată în jurul regelui Carol I şi formată din liberali şi conservatori. Chiar dacă liberalii erau legaţi în primul rând de interesele burgheziei în formare, iar conservatorii se simţeau într‑o mare măsură legaţi de vechea aristocraţie proprie­tară de moşii, această deosebire nu trebuie absolutizată. Liberalii aveau şi ei moşierii lor (principele Basarab‑Brâncoveanu, cel mai mare proprietar de pământ din Vechiul Regat, a fost unul dintre liderii PNL până în 1913), iar conservatorii au acceptat oameni noi, valoroşi, dar fără origine boierească (Titu Maiorescu, Take Ionescu şi alţii). În opera de guvernare a existat o continuitate legislativă între liberali şi conservatori, dar iniţiativele au aparţinut în general primilor. Principala deosebire a constat în ritmul aplicat modernizării.

Principala cauză a răscoalei s‑a datorat incapacităţii statului şi a instituţiilor sale de a supraveghea respectarea legii în domeniul contractelor agricole care aveau rolul de a intermedia înţelegerile dintre proprietari şi ţărani. O reformă agrară radicală era respinsă de liberali, cel puţin până în 1913, şi de conservatori, dar din considerente diferite. Liberalii credeau că simp