Sub genele lungi, negre, ochii Anei sunt limpezi. Calzi şi neobosiţi de nimic din ce este în jurul ei. Zâmbeşte des, şuşoteşte cu fratele său, Răzvan, gesticulează mult şi vorbeşte repede. Are 17 ani. Nu se uită la filme, nu merge la discotecă şi nici la cinematograf, nu deosebeşte culorile. Lumea ei este adesea pictată în alb şi negru. Ana-Maria abia dacă întrezăreşte ceva când Soarele bate puternic pe cer. Despre mama, ştie că are ochii negri şi că este brunetă, ca şi ea. Cât despre tată, s-a întâmplat de atâtea ori să treacă pe lângă el, în curtea şcolii, nepăsătoare, fără să ştie că-i acolo. „Trebuie să îmi audă vocea”, spune tatăl lor, Ion Nedu, şi privirea-i de om bun lasă să se vadă o mare suferinţă.
Răzvan are 15 ani şi a fost nevoit să înveţe Braille mai bine decât Ana, ochii lui îi sunt mâinile. Neobosite, îi traduc în imagini lumea. Ana şi Răzvan sunt olimpici pe ţară la matematică şi neîntrecuţi la jocul de şah. Îşi iau cu ei tabla de joc specială şi nu e concurs de la care să lipsească, fiind încurajaţi în permanenţă de profesorii lor. Aproape că nici nu mai trebuie să se concentreze prea mult când simt în mână piesele de şah. Jocul a devenit pentru ei la fel de simplu ca şi vorbirea. „I-am luat regina, cât de curând o bat”, spune Răzvan vesel, în timp ce mama înşiruie pe masă trofeele câştigate la concursurile de matematică. Numai premii I şi II. La olimpiade, profesorul le citeşte problema, iar ei o scriu în Braille şi, după câteva minute apare şi răspunsul. Pentru ei, nimic nu pare prea greu.
Lupta lor, de două ori mai dură
Răzvan nu se plânge niciodată. „Dacă nu eram aşa, nu mai puteam să cunosc atât de mulţi oameni minunaţi. Nu le zăresc chipul, dar le văd sufletul.” Le spune pe toate cu privirea în pământ, cuminte, ghemuit în locul lui preferat de pe canapea. Ştie tastatura calculatorului pe de rost şi toate mat
