Ca orice om al nemăsurii, livrat ispitelor şi excesului, am tânjit dintotdeauna la căile înţelepciunii, duhul cuminţeniei şi liniştea bunei cumpăniri. Sursa: Sorin Antonescu

Din cât zgomotul biologic dinlăuntrul tău se face mai tare auzit şi din cât pare mai puternică abaterea în dauna dreptei credinţe, dintr-atâta setea de armonie, împăcare şi echilibru între contrarii îţi defineşte aşteptările.

Cu cât eram mai atras în adolescenţă de „literatura răului” şi arcanele daimoniei interioare, cu atât mai fascinat eram de Isichia vechilor Părinţi din Pateric şi Filocalia, de sufism ori de versetele tainice ale manuscriselor de la Marea Moartă, trecând de la Baudelaire şi Rimbaud către Pascal, Învăţăturile lui Neagoe şi Maxim Mărturisitorul cu o fervoare nicio dată regăsită în anii maturităţii.

Dacă, în timp, lectura temperamentală cedează în faţa calmului reflexiv, iar participarea emoţională lasă locul ordinii spirituale, în schimb patima acumulărilor sufleteşti rămâne intactă. În plus, cum să nu te încânte sonoritatea aromitoare a limbii întru care lucra Dumitru Stăniloae? Unde mai poţi citi în zilele urâciunilor şi netrebniciei noastre despre smerita cugetare şi tinereţea buiacă asemănată vinului nou, în plină fierbere („de lăsăm vinul cu cele născute din el, se face oţet”), despre darul lacrimilor, odihna ochilor şi boleşniţa trupului, despre stelele ce răsar pe cerul gurii şi deprinderea izbăvitoare a tăcerii, despre peştera sufletului, omul dinlăuntru, mirungere, diavolul ca răceală, negura păcatelor, rănile neascultării, dracul întristării care mănâncă inimile, despre cum „să te uiţi pe tine ca să te cunoşti pe tine”, „fă-te sare ţie însuţi, sărând şi secând putreziciunea şi omorând viermii, adică gândurile rele”, ori despre plânsul înţeles ca „pavăză care întoarce săgeţile diavolului şi alungă împrăştierea”?

Am c