Există, probabil, o doză de invidie în ceea ce spun eu în continuare. Ea face parte dintr-un tip de reacţie comun, pe care cultura şi civilizaţia nu reuşeşte să-l anihileze. Deci, de ce cred eu că aş putea să fiu şi eu Elena Udrea? Să fac ceea ce face şi ea, fără ca acest lucru să implice din partea mea eforturi deosebite?
Ei bine, ar trebui, mai întâi, să mă transform din bărbat în femeie. Şi nu într-una ca oricare alta. Ci într-o femeie care să-i placă şi dlui Iliescu, să zică dânsul că este drăguţă, chiar dacă are uneori nişte "răutăcisme". Ar trebui să mă îmbrac în aşa fel încât să atrag atenţia şi bărbaţilor şi femeilor, care să întoarcă capul după mine şi, după caz, să fluere afirmativ sau să mă bodogănească printre dinţi.
Garderoba mea ar trebui să se afle în strânsă legătură cu spiritul întreprinzător al unui domn de tipul lui Cocoş (se ştie că în spatele unei femei capabile să facă o impresie puternică stă deobicei un bărbat cu bani). M-aş putea infiltra mai uşor în cercurile care mă interesează decât orice activistă cu înfăţişare de gospodină, şi aş ajunge mai repede în anturajul unui politician galant, de tipul lui Băsescu, faţă de care aş putea manifesta o grijă maternă, păzindu-l de paparazzi şi de solicitanţii de servicii de orice fel. I-aş câştiga, astfel, încrederea, şi m-ar pune pe o lista câştigătoare de parlamentar. Iar când va ajunge preşedinte, m-aş număra, logic, printre persoanele pe care le va alege să îi formeze echipa. Şi chiar dacă în echipa asta ar fi prea multe femei, voi şti cum să fac să stea de vorbă - în spatele "uşilor închise -" mai mult cu mine decât cu altele. Iar, dacă s-ar îmbolnăvi, eu voi fi cea care-i va duce plăcinte la spital, nu un Boc sau un Blaga.
Dacă aş fi o astfel de Elena Udrea, portofoliul de ministru mi s-ar cuveni pe drept. Şi, odată cu portofoliul, fondurile bugetare, pe care le vor put