● Paul Aron, Histoire du pastiche, Presses Universitaires de France, Paris, 2008.

În vreo patru pagini din Il secondo diario minimo, Umberto Eco se distrează imaginînd cam care ar fi răspunsul dat de diferite personaje la întrebarea: "Ce mai faci?". Iată cîteva exemple. Ulise: "Mă întorc imediat."; Heraclit: "Merge, merge."; Demostene: "Ggg-rr-eu de spus."; Hippocrate: "Dacă e sănătate..."; Socrate: "Nu ştiu."; Platon: "Ideal."; Aristotel: "În formă."; Iulius Caesar: "Ia uitaţi ce faţă rubicondă am."; Iov: "Nu mă plîng."; Onan: "Mă mulţumesc cu puţin."; Şeherezada: "Să vă spun pe scurt."; Dante: "Sînt în al şaptelea cer."; Toma D’Aquino: "Făcînd suma, bine."; Alberti: "Am perspective bune."; Lucreţia Borgia: "Pot să vă ofer ceva de băut?"; Lorenzo di Medici: "Magnific."; Henric al VIII-lea: "Eu bine, nevastă-mea..."; Vico: "La mine e ciclic."; Casanova: "Plăcerea e de partea mea."; Beethoven: "În surdină."; Novalis: "Un vis."; Sacher-Masoch: "Slavă cerului, rău."; Marx: "Mîine va fi mai bine."; Darwin: "Ne adaptăm."; Marie Curie: "Sînt radioasă."; Boole: "Ori bine, ori rău."; Picasso: "Depinde de perioade."; Camus: "Chestiune absurdă."; Mohamed: "Destul de prost, trebuie să merg la munte."; Einstein: "Relativ bine."; Austin: "Bine, vă jur."; Searle: "Asta e o întrebare?"; Wittgenstein: "Mai bine să nu vorbim." Mă opresc (cu greu) aici.

Cred că răspunsurile lui Eco arată de ce discursul imitativ este un gen irezistibil, de ce ne amuză, de ce flatează cititorul, de ce îndeplineşte cu succes funcţia de liant social. De acest ultim aspect se ocupă cartea lui Paul Aron, încercînd în acelaşi timp să restituie pastişei rolul ei de resursă esenţială a creativităţii literare. Lucrarea se înscrie în relativ recentul curent de reconsiderare a valorii pastişei şi a parodiei, de plasare a acestor forme literare în rîndul constantelor inevitabile ce caracterizeaz