Grecia a dat semnalul implicării creditorilor/investitorilor în operaţiuni de salvare financiară – aşa numitul „bailing-in“. Această implicare are sens dacă avem în vedere că salvarea băncilor a împovărat teribil bugete publice. Şi este discutabil, moral şi politic, ca băncile, adică acţionarii şi creditorii lor, să fie salvaţi pe speze publice în mod sistematic pe temeiul „riscurilor sistemice“. Salvarea financiară a Ciprului este însă un moment de referinţă prin implicarea depozitelor din bănci. Într-un text anterior (Naţionalizarea financiară şi un păcat fatal, ZF, 27 martie) am subliniat că intenţia de impozitare a depunerilor garantate ar fi o eroare mare, cu efecte potenţialmente fatale. Şi este bine că s-a renunţat la ea; aşa cum este bine că o declaraţie a ministrului de finanţe olandez (şef al Eurogrupului) privind impozitarea depozitelor a fost corectată. Dar rămâne faptul că depozitele mai mari de 100.000 euro, negarantate, sunt pasibile în UE de a fi lovite de intrarea în faliment ordonat (prin rezoluţiune) sau salvarea unor bănci.

Textul de faţă face câteva observaţii vizavi de declaraţiile unor bancheri că depozitele bancare sunt o formă de investiţie şi că, prin urmare, nu sunt lipsite de riscuri. Supoziţia este că orice plasament, ca investiţie, comportă riscuri. Dar băncile ce primesc depozite (deci nu sunt vehicule pentru investiţii) intră totuşi într-un alt registru, în opinia mea. Cei care nu consumă tot ce obţin ca venituri şi care nu fac investiţii în active reale, în active financiare mai mult sau mai puţin sofisticate, care nu aleargă după randament, economisesc. Iar economisirea cu risc minim, protejată, este (era) văzută ca fiind un depozit la bancă, adică disponibilităţi monetare – unele curente, unele la termen, care aduc şi dobândă (deşi depozitele la termen se apropie de sau intră chiar în sfera a ceea ce numim investiţii). G