Nu Ştiu de ce, dar de o vreme incoace leg traseele si intimplarile zilnice de semne, de semnificatia intilnirilor, de suma coincidentelor care scoate la iveala o mica perla lucrata cu migala in mine, in interiorul meu, fara stiinta mea. Abia cind o zaresc, descopar in transparenta ireala miracolul facerii ei, lumina care imi arata partea necunoscuta din chiar timpul pe care il parcurg. Simbata 14 septembrie va fi, in ciuda oricaror impotriviri ce poate vor veni vreodata, o zi de ne-uitat. Dimineata m-am apucat sa citesc Uitarea, cartea lui George Banu, tradusa din franceza absolut superb de Anca Maniutiu si publicata la Cluj, la Biblioteca Apostrof. Cartea mea nu are coperta intii, asa incit intrarea in materie este directa, abrupta, neintermediata de nimic. O parte din text imi era cunoscuta exact de acum un an, de la premiera lui Mihai Maniutiu de la Teatrul National din Cluj cu spectacolul L'Oublie/ Uitarea, dupa un scenariu purtind semnatura lui George Banu. "Brusc, n-am mai simtit nevoia sa acumulez si am inceput sa tinjesc dupa uitare. A uita - nu aveam nici o indoiala - era, prin urmare, decizia mea". Asa incepe un eseu in farime despre uitare, o lunga zbatere, dar si o linistitoare odihna pe tarimul ei, un exercitiu filosofic, dar si induiosator de cald, de uman, pe care George Banu il face cu sine si cu propriul trecut. Pagina a doua: "Doliul, pietrele funerare, negrul vesmintelor - cirje impotriva uitarii!" Dintr-odata am avut constiinta zilei in care ma aflam: 14 septembrie, Ziua Crucii in Calendarul Ortodox si ziua lui Horia Bernea. "Era sa uit!", apuc sa soptesc in graba cu care ma imbracam ca sa ajung la mormintul lui din curtea bisericutei Mavrogheni de pe strada Monetariei, singurul drum care il desparte de ctitoria sa, Muzeul Taranului Român. Abia in masina imi dau seama ce frig era in casa. Tot drumul soarele blind mi-a mingiiat obrazul si i-a