În toamna anului 1853, în şipotele Sucevei se năştea muzicianul care, mai bine ca nimeni altul de la noi, avea să fie întruparea eroului romantic. Din căsuţa ridicată pe o coastă împădurită şi cu acoperişul alunecat peste pridvor, din şipote şi până la locuinţa din Stupca, unde drumul i s-a sfârşit în primăvara lui 1883, se întind ani, prea puţini ani de muzică.
Astăzi, la Stupca i-a rămas mormântul şi pe cruce ultimele rânduri din "Cântecul tricolorului", ca răspuns la una din ultimele lui dorinţe: "Iar când, fraţilor, m-oi duce/ De la voi şi-o fi să mor,/ Pe mormânt atunci să-mi puneţi/ Mândrul nostru tricolor". Stupca a dispărut o dată cu el... în locul ei s-a născut un sat care-i poartă numele: Ciprian Porumbescu.
"Şi astăzi, astăzi am ajuns să-mi văd dorinţa împlinită, mi-am văzut visul cu ochii, am avut aplauzele frenetice pentru opul meu, am auzit chemând sute de voci, pline de entuziasm, numele meu, m-am văzut ridicat, lăudat, măgulit, laureat. Ce să mai zic, ce să mai aştept de la viaţa mea, de la viitorul meu? Puteam să am şi să mă aştept la o răsplată a studiilor şi ostenelilor mele până acum, mai mare decât am aflat-o acuma? Numele meu este întemeiat, viitorul meu îmi luce cu culorile cele mai vii înaintea ochilor...", îi scria Ciprian tatălui său după premiera operetei "Crai Nou" de la Braşov, intuind parcă ceea ce n-a vrut să accepte niciodată cu adevărat, şi anume că viaţa lui, viitorul lui se apropiau de sfârşit înainte să înceapă.
Iar bucuria cu care opreşte în cuvânt acest mare succes al primei operete originale create în spaţiul românesc capătă farmecul unei fotografii din epocă. Ce surprinde un moment când timpul se opreşte în loc, când muzica se stinge, când aplauzele tac şi rămâne doar gândul, viu şi puternic, şi apoi amintirea... Se întâmpla în 1882, la început de primăvară. Peste un an, tuberculoza care-