Printre genurile literare, evocarea, supusă, cum e, fluctuaţiilor umorale şi capriciilor memoriei afective, face figură de artă minoră. Ceea ce nu-i diminuează nicidecum importanţa. Se pare că sub influenţa profesorului Liviu Rusu, „cerchiştii” se dedau unei subtile delectări cultivând artele minore, iar „Revista Cercului Literar” le consacra cu regularitate chiar o cronică. De fapt, în tot ce făceau, ei investeau aceeaşi rigoare întemeiată pe o impunătoare cultură frăgezită cu spirit: au fost, sunt nişte foarte serioşi oameni de spirit. Calitate cât se poate de evidentă şi în volumul de Eseuri al lui Ştefan Aug. Doinaş, apărut postum, prin grija d-lui Stelian Ţurlea, în „Biblioteca Ziarului de Duminică”. Sunt reunite aici articolele pe care autorul le-a publicat săptămânal, vreme de aproape doi ani, în numitul ziar, iar iniţiativa editorului se constituie acum într-o surpriză agreabilă şi, mai ales, memorabilă, întrucât oferă imaginea unui Doinaş „în civil”, relaxat, fără discretu-i nimb aulic, dar convocând, cu o nostalgie lucidă şi deplin fair play în evaluările sale retrospective, personalităţi şi personaje care i-au marcat într-un fel sau altul devenirea.
Parcurgând aceste pagini, cădem din loc în loc peste câte o reflecţie generalizatoare: „Mi se pare limpede că ’ne ţesem’ viaţa într-o dulce inconştienţă şi că numai de la un anumit punct al ei ne dăm seama de ceea ce suntem şi de ceea ce urmează să devenim.” Dincolo de aparenţa de truism, e disimulat aici tragismul intrinsec al acelui „anumit punct” în care se află memorialistul la data evocărilor: punctul de unde se distinge cu claritate în faţă capătul drumului sau „ceea ce urmează să devenim.” Momentul e cu atât mai tensionat cu cât e însoţit şi de teama că episoade semnificative ale trecutului au tendinţa să se sustragă memoriei: „De fiecare dată am sentimentul că izbutesc să reţin o întâm