În româna vorbită - populară, dialectală, familiară sau argotică - e mai frecventă trunchierea cuvintelor prin pierderea unui segment final (apocopa: dom', juma', tre', poa') decît prin pierderea unuia iniţial (afereza: neaţa, mata). în principiu, ambele scurtări, favorizate de ritmul rapid al vorbirii, depind de poziţia accentului într-un cuvînt izolat sau cuprins în grupări fonetice stabile. Contează însă şi caracteristicile gramaticale ale formei: în genere nu se pierd segmentele care indică articularea sau, prin intermediul articolului, cazul, deci funcţia sintactică. Evident, acestea pot fi desemantizate, ceea ce le face suprimabile: segmentul final din lucrul dracului poate fi redus (în lucru dracu'), pentru că termenul drac funcţionează în context ca un simplu semnal afectiv, nemaicontînd funcţia sa strict gramaticală. Apocopa e mai frecventă dialectal; e considerată o caracteristică a graiului maramureşan (mămăli' cu brî' cu la'), în care funcţionează şi în onomastică - Gheo', Ilea'. De altfel, onomastica e unul dintre domeniile în care găsim ambele procedee, în care apelative cu valoare afectivă sînt produse atît prin apocopă (Liliana - Lili) cît şi prin afereză (Ileana - Leana); multe nume formează ambele tipuri de hipocoristice: Vasile - Vasi şi Sile, Niculae - Nicu şi Lae, Dumitru - Dumi şi Mitru, Teodor - Teo şi Doru etc. Influenţe colocviale străine (ale francezei, englezei) au condus în argoul juvenil la o modă a trunchierii prin apocopă (prof, mate, ţăcă etc.); afereza rămîne însă mult mai rară, chiar în argou; unul dintre puţinele exemple de pierdere a silabei iniţiale e oferit de şto, reducere din mişto (mai ales în construcţia la şto). Trunchierile prin suprimarea părţii iniţiale transformă cuvîntul într-un mod mai radical, îl fac mai greu de recunoscut; tocmai de aceea, poate, ele constituie un mijloc de eufemizare a imprecaţiilor. Un banc l