Sînt lucruri pe care le făceam altădată, şi care azi, pur şi simplu, nu se mai fac. Nu e vorba aici de nostalgii sau întoarceri, poetice, în timp. E o simplă constatare, dacă vreţi pragmatică şi, inevitabil, amară - pentru că include trecerea timpului, de care rar ne bucurăm. Dar şi benefică, pozitivă, fiindcă, raportată la marele mers al lumii, înseamnă, evident, progres. Pe scurt, gesturile noastre zilnice, ale celor care aveam 20 de ani (ca să nu mai spunem de cei care aveau 30) în 1989, nu mai sînt aceleaşi cu cele din epocile copilăriei şi tinereţii noastre. Şi aici nu mă refer la cele caracteristice epocilor istorice, de genul salutului voios de pionier, al cîntatului lui Trei culori cunosc pe lume în fiecare dimineaţă sau al aşezatului, cuminte, la coadă, pentru un pachet de unt. Ci la gesturile gospodăreşti cotidiene, cele pe care le facem în singurătatea fiecăruia banală, aproape reflex şi, în general, fără conotaţii ideologice. Cum ar fi să ne punem mîncarea la încălzit, să dăm un telefon, să ne bem cafeaua sau să ne călcăm rufele. Gesturile acestea s-au schimbat radical, şi, după ce a trecut o perioadă mai lungă de cînd obiectele care le asigurau dăinuirea au cam ieşit din circuit (ba unele chiar au devenit obiect de muzeu), putem realiza, mai lucid, intrarea într-un nou ciclu, măcar tehnologico-utilitar, al existenţei noastre. Multe obiecte şi obiceiuri din vremea copilăriei noastre, îmi dau seama, pot fi deja catalogate "de epocă", deşi mie, uneia, încă mi se par dureros de fireşti. De pildă, telefonul cu disc. Pe vremuri, nici nu concepeam că aş fi putut apăsa pe butoane ca să dau un telefon. Ca să nu mai vorbim de cel cordless, care îţi permite să fii oriunde cînd suni, inclusiv (sau ades) în baie, ba chiar să faci mai multe lucruri în acelaşi timp, dacă îl dai pe speaker , îi foloseşti căştile, sau pur şi simplu îl ţii cu umărul după ureche. S-au dus